| De vorbă cu nenea Trifan - Moşuni - 2005 |
|
25 septembrie 2005 Într-o duminică frumoasă de septembrie, vrând să aflăm mai multe amănunte despre viaţa locuitorilor din Moşuni şi despre istoria satului, am stat de vorbă cu nenea Trifan. L-aş caracteriza pe nenea Trifan ca fiind un ţăran destoinic, harnic şi înţelept, căruia nu i-aş da nici pe departe vârsta pe care ne-a mărturisit că o are: aproape 70 de ani. În jumătatea de oră pe care am petrecut-o împreună, am stat şi am ascultat, punând foarte puţine întrebări, pentru că povestitorul nostru s-a priceput de minune să ne prezinte atât realităţile satului de azi, cât şi amănunte despre istoria acestuia. Îi mulţumim şi pe această cale pentru informaţiile furnizate. Ce am auzit eu de la bătrâni este că aici (la Moşuni) erau iobagi supuşi legii şi supuşi boierimii pentru care lucrau. Asta prin anii 1700 – 1800. Căci în 1907 deja a fost rascoala ţăranilor. Exact cum a fost îmi povestea un unchi bătrân, că în aşa fel erau supuşi ţăranii: când se duceau la moară - pentru că erau morile de apă - atunci îi prindeau boierii şi îi puneau să lucreze gratuit câteva zile: făceau cărămizi, lucrau la clădiri şi pentru ce mai era de făcut. Numai aşa puteau apoi să meargă la moară. Aici or fost două curţi boiereşti, şi alea două curţi or înghiţit oamenii acolo. Nu se gospodărea nici unul acasă. Dac-or fost în trecut, prin anii 1800, vreo trei gospodării prin sat. Restul erau acolo la boieri. Apoi, prin anii 1925 – 1935, s-or demolat toate acareturile boierilor. După aceea au venit boieri reformaţi, unguri, şi s-or mai transformat lucrurile. O venit dictatura lui Horty in ‘40, atunci or adus învăţători din Ungaria, aici a fost unul bărbos, nu ştiu cum îl chema, că eu eram încă de 6 ani. Românii erau supuşi să înveţe numai şi numai limba maghiară. S-o terminat cu româna, deloc nu se mai învăţa, în perioada 1940 – 1944. Bine, după război s-o schimbat. Trecutul nu-l ştiu, părinţii mei spuneau cu boierii cum o fost, cum v-am povestit dumneavoastră. Desigur că treptat, viaţa tăranilor s-o transformat, s-o mai îmbunătăţit până în zilele noastre. Ocupaţiile principale ale ţăranilor din sat sunt agricultura şi creşterea animalelor. Şi în timpul C.A.P.-ului tot cu astea ne-am ocupat. Sigur că atunci puneam mai multe plante industriale, ca in, tutun, sfeclă – acum nu se mai pun aici la noi, dar în timpul C.A.P.-ului ne ocupam cu asta. Aici a fost zonă colectivizată, începând din 1962, când s-a încheiat cooperativizarea în România şi aici s-o făcut. Ce ne puteţi spune despre populaţia satului Moşuni? Eu ce vă pot spune, ce cunosc eu, când am facut recensământul populaţiei, în anul 2002, ca populaţie ungurii erau 33% (care s-au declarat unguri), ţiganii erau vreo 6% şi restul erau români. Nivelul de vârstă la noi e cam peste 60 imediat. Dar mai sunt şi tineri. Dar foarte puţini îs dintre tineri cărora le place agricultura. Am avut dealul mare cu vie, dacă aţi vedea cum arată - cum o ars acuma pădurile pe unde o fost incendiile. Aşa arată viile. Eu mai lucrez o bucată, femeia asta (tanti Viorica) ştie, cu familia, cu copiii. Copiii mei mai vin de la (Târgu) Mureş, alţii şi dacă vin li-i mai lene să meargă, sau nici nu le mai place să lucreze la vie. Am salvat din ea, dar nimeni din toată zona aia n-o mai salvat nimic şi a noastră-i pe nicăieri. Deci, dacă am mai salvat din ea, care cum se duce, pe unde se opreşte? Pe unde mai este un strugure. În timpul C.A.P.-ului totul mergea altfel. Bine, dar să ştiţi că din 10 arii de vie care-i lucrată, numa nu au valoare mare nici strugurii, nici vinul, ca să scoţi prea mult. Dar noi înainte, în timpul C.A.P.-ului, prin anii ‘70 am dat înapoi viile la oameni. Nu era legal, dar … La toată lumea am dat. Eu eram preşedinte la C.A.P., am dat înapoi viile. De ce? Ni se tot zicea să ducem la MAT strugurii ăia. Zic, nu mai ducem la nimeni. Am dat la oameni şi-am zis: “îţi dau 10 arii de vie, dar îmi dai pentru ăştia 80 kg de porumb ştiuleţi”. Căci am făcut un calcul cum că, pe dealurile alea dacă mă apuc eu şi-mi ar şi-mi semăn, îmi fac treburile. O venit un inginer şi i-am spus: “hai domnule, îţi dau o bucată de teren acolo şi lucrezi tu şi să văd în cât timp scoţi la arie şi cum îmi scoţi tu recolta de acolo. No zic, via îi acolo şi am dat la om să aibă şi el ce, dacă o lucrează”. Şi să ştiţi că a mers. Şi avea lumea struguri mulţi. Acum nu mai au, dar atunci erau. Eu am lucrat mai mulţi ani, că în tot timpul eu am fost legat de C.A.P., întâi am fost fermier, aveam aproape 400 de animale, şi era lucru mult cu ele. Ulterior am fost însămânţător şi tehnician operator până în zilele de azi. Ce ne puteţi spune despre utilităţi? Lumina a fost introdusă cam prin 1973, desigur, bine c-o fost şi atunci. Pentru gaz avem făcută toată documentaţia pentru fiecare casă care a contribuit cu bani, e făcut şi proiectul, dar când am ajuns ca să avem licitaţia cu patronii care să ne facă lucrarea, nimeni n-o mai fost de acord când o văzut că atâţia bani vin pe ei. Oamenii sunt destul de strâmtoraţi, aşa că nu pot să zâc. De altfel, nici nu pot spune că prea fug la treabă unii. Mai ales de când sunt barurile. Eu am imediat 70 de ani şi toată ziua sunt la treabă, dar este şi pe care-l văd când mă duc la treabă la bar, şi când vin de la treabă tot la bar îl văd. De la Şardul Nirajului avem şi noi făcut proiectul pentru gaze. Sunt exploatări de gaze, sonde puse pe deal, nu sunt închise, se lucrează şi acum. Oricum gazul nu vine de acolo direct. Aici e numai sondă, şi sondele se leagă de centrală, şi apoi centrala le repartizează. Deci, noi am putea avea aici şi o sută de sonde, dar asta nu înseamnă că de acolo poţi să prinzi gazul. Cei 2.5 km pe care-i străbatem din Şardul Nirajului, începând din drumul judeţean şi până aici, par mult mai mulţi, din cauza condiţiei drumului comunal. Am observat totuşi că se pune pietriş pe drum, începând din Şard. Ce să vă spun? Eu cu încă doi de lângă mine, de aproape 4 ani ne străduim să punem la punct drumul. Principalul pion e drumul, pentru că dacă drumu-i bun, atunci şi maşina vine. Dacă-i drumul rău, zice că nu merem, că nu-i bun drumul ăla şi nu pot intra. Înainte cam cu trei ani jumate am înaintat un dosar la Bucureşti. Acolo ni l-or ţinut vreun an şi ceva. După vreun an primim răspuns negativ, că nu s-aprobă. În colaborare cu primăria Miercurea Nirajului (eu am fost vreo 24 de ani consilier), am refăcut dosarul. Am mai plătit şi pe la Mureş, pe la jurişti de ne-or ajutat, am trimis înapoi, şi cam anul trecut, prin mai, am primit răspuns favorabil. Deci ăsta-i DC24, drumul comunal 24. Ne-or aprobat 75000 de dolari. No, dar sărăcia de unde vine? Noi nici acum n-am avut noroc pentru că dolarul a început să scadă. O scăzut valoarea dolarului, ne-or scăzut banii. O crescut valoarea motorinei şi a benzinei. Aşa că anul trecut, am fost la o pregătire la Buşteni de vreo 4 zile, anul ăsta am fost la Sighişoara vreo 3 zile, şi în sfârşit, atâtea hârtii şi treburi până când le-am pus la punct, pentru ca acuma în timp de o lună drumul va fi făcut. O câştigat licitaţia unul din Mureş, şi până la sfârşitul lunii octombrie sau începutul lunii noiembrie e rezolvat. Pe drum se va pune pietriş - cu balastru, tasat, după balastru vine un strat de piatră sfărâmată, după aia un strat de nisip tasat, şi cam atât după banii ce-i avem. E un început. Noi cei 3 din comitet am pierdut zile, drumuri făcute, până acuma numa tot am cheltuit, tot am cheltuit din buzunar. Eu încă din bancă nu mi-am luat nimic înapoi – am făcut ştampile, am cumpărat imprimate, am făcut drumuri, şi aşa mai departe. Deci pot ca să-mi rezult cheltuielile înapoi după actele care le am, dar nu am luat nici un ban. Am zis domle să văd odată, să fie făcut ceva, apoi că mi-or da, nu mi-or da înapoi, asta e. Îs nişte lucruri pe care dacă le vorbim la unii oameni nu ne cred. Înainte cu aproape un an spuneau printre altele unii: “păi că doar eşti amu ridicat”. Ba, a venit unul şi zice că: “poate că popa din banii ăia şi-o luat tractor”, şi săracu’ Părinte nici nu ştie câţi bani primim şi ce acte am făcut, şi cu cine am făcut licitaţie. De unde să ştie? N-are de unde. Dânsul nu face parte din comitetul ăsta, n-are de unde să ştie nici dânsul şi nici alţii. Îs nişte treburi, da-s lucruri pentru care răspunzi cu capul. Eu pui o semnătură să ieu bani pentru dumneavoastră? Îmi dă banca, pentru că avem cont în bancă. Dar eu trebuie să ştiu domnule, banul ăla unde se duce, pentru că dacă l-am dat în altă direcţie, ne-o spus categoric: cheia. Eu nici un ban nu scot pentru altceva decât pentru lucrări. Şi pentru aia trebuie să ai documentaţie şi alte acte. Numai proiectul ne-o costat vreo 70 de milioane. Şi ca să umbli cu licitaţii şi cu minuni şi cu treburi, ştiţi cum e? Am zis atunci, măi eu m-am băgat cu treaba asta, dar mai bine nu mă băgam. Adică, niciodată nimeni nu-ţi mulţumeşte, că zice că dacă eu am ceva, eu am de acolo. Eu mi-am făcut rost de piatră sfărâmată în curte, de un an, astă toamnă, că am zis că vine timpul când trebuie să fac drumul, şi dacă atunci îmi aduc, ăştia spun că din banii de drum mi-am scos. Să ştiţi că aşa e. Chiar am zis asta la viceprimarul. “Mitică nu mai ai noroi in curte.” Normal că nu mai am, şi altul poate în loc să steie la bar, banii să-i puie jos să ieie piatră. S-a schimbat viaţa de aici cu ceva de când a venit Părintele Cristian? Vin oameni aici, sigur din alte părţi, foarte mulţi, şi se mai cazează într-un loc, în alt loc, desigur că unde-s cazaţi, omul mai primeşte ceva. Are un lapte omul, vin – vine unul, vine altul – şi aşa îşi vând şi produsele.  Nenea Trifan - fotografie din anul 2007
Au consemnat pentru dumneavoastră Anca şi Daniel. |