Decembrie 2008

LĂUDAT SĂ FIE IISUS!!

Părinte drag Cristian,

Acest  vis sau vedenie, nici azi nu ştiu ce a fost, m-a ajutat să-mi îndrept paşii spre Casa Domnului de la Moşuni, să vă întâlnesc pe dumneavoastră şi mai ales ca în ispite să nu nesocotesc dreptatea lui Dumnezeu. Făcându-mi tema pentru acasă - Cartea lui Iov – la cap 33 începând în versetul 12 am citit:

12. Dar aici îţi voi răspunde că tu n-ai drptate, fiindcă Dumnezeu este mai mare decât Omul.

13. De ce grăieşti împotriva Lui, fiindcă El nu dă socoteală de toate câte face?

14. Vezi că Dumnezeu vorbeşte când într-un fel, când într-alt fel, dar omul nu ia aminte.

15. Şi anume, El vorbeşte în vis, în vedeniile nopţii, atunci când somnul se lasă peste oameni şi când ei dorm în aşternutul lor.

16. Atunci El dă înştiinţări oamenilor şi îi cutremură cu arătarile Sale.

17. Ca să întoarcă pe om de la cele rele şi să-l ferească de mândrie,

18. Ca să-i ferească sufletul de prăpastie şi viaţa lui de calea mormântului.

19. De aceea, prin durere, omul este mustrat în patul lui şi oasele lui sunt zguduite de un cutremur neîntrerupt.

[...]

22. Sufletul lui vine încet, încet spre prăpastie şi viaţa lui spre împărăţia morţilor.

23. Dacă atunci se află un înger lângă el, un mijlocitor între vii, care să-i arate omului calea datoriei.

24. Dumnezeu se milostiveşte de el şi zice:”Izbăveşte-l ca să nu cadă în prăpastie; am găsit pentru sufletul lui preţul de răscumparare!”

25. Atunci trupul lui înfloreşte ca în tinereţe şi el vine înapoi la zilele de la începutul vieţii sale.

26. El se roagă lui Dumnezeu şi Dumnezeu îi arată bunătatea Sa şi-i îngăduie să vadă faţa Sa cu mare bucurie şi astfel îi dă omului iertarea Sa .

27. Atunci omul priveşte spre semenii săi şi zice “Păcătuisem şi călcasem dreptatea, dar n-am fost pedepsit după faptele mele.

28. Căci El a izbăvit sufletul meu ca să nu treacă prin strâmtorările morţii şi ochii mei văd  încă lumina”

29. Iată toate acestea le face Dumnezeu de două ori, de trei ori cu omul,

30. Ca să-i scoată sufletul din pieire şi ca să-l lumineze cu lumina celor vii.

AMIN !!!

Părinte drag Cristian vă rog să mă credeţi că nu m-am îndoit nici o clipă ca acest vis n-ar fi de la Dumnezeu şi bănuiam că este o atenţionare, o înştiinţare a ceea ce se va întampla.

Am aşternut pe hârtie acest vis când am citit cartea lui Iov şi consider aceasta (tema pentru acasa) ca o confirmare de la Dumnezeu că şi cu mine s-a întâmplat la fel....M-am simţit mânată de voia Domnului să-mi fac în această lucrare partea ce-mi aparţine- să vă fac cunoscut acest lucru minunat! – Părintele mi-a apărut în vis “vedenie” deşi eu nu-l cunoşteam. În ziua de 1 septembrie 2006, într-o vineri spre dimineaţă mi-au apărut în faţa ochilor trei imagini de mărimea unor ilustrate în nuanţe de argintiu. Se făcea că eu priveam de undeva de sus (deasupra); prima imagine care mi-a captat privirea era o sală de operaţie cu multe lumini pe plafon, deasupra mesei; alta reprezenta un pat de spital, frumos aşternut, cu un cearceaf alb imaculat şi bine întins, (călcat) fără nici o cută.”

Cea de-a treia imagine şi cea mai reprezentativă, care m-a făcut să-mi dau seama că acest vis (vedenie) este de la Dumnezeu s-a derulat în câteva secunde în felul următor: - Mă trezisem de-a binelea, ştiam că este vorba de un vis sau o arătare, ţineam genele apropiate pentru a nu se sfârşi imaginile înşiruite. (ca o paranteză vă spun că deseori seara, după rugăciune, când mă aşez în pat pentru culcare, prin faţa ochilor îmi trec imagini foarte luminoase în care de cele mai multe ori recunosc pe Domnul Iisus şi Maica Domnului în iconiţe tip medalion). Priveam de undeva de sus (dintr-un colţ) un mormânt înţelenit pe care mai apoi, când am fost la Dvs. Părinte Cristian la Moşuni, l-am revăzut în curtea Sfântului Lăcaş. Mi se părea că era mormântul în care eram eu cu trupul, îl priveam cu sufletul. Ştiam că am părăsit această lume; iar în genunchi, pe mormântul meu, stătea o persoană pe care eu nu o cunoşteam, cu mâinile apropiate, concentrată în rugăciune, îmbrăcată în veşminte preoteşti argintii, care se ruga necontenit fără să ridice privirea de la mormânt.

Mi-amintesc că eram tare necăjită şi că mă străduiam să recunosc acea persoană, dar nu puteam să-mi dau seama cine este, deşi mi-amintesc că în acea vedenie eram tare preocupată de acea făptură ce se ruga în urma mea, la mormântul meu....Fiind trează de-a binelea, m-am gândit că este îngerul meu păzitor, dar m-am edificat repede deoarece nu avea aripi. M-am gândit o clipă că este soţul meu, dar nu se punea problema fiind în veşmânt preoţesc. Mă străduiam să recunosc vreun preot cunoscut în acea făptură minunată, eu însumi fiind credincioasă, fiind prezentă la biserică destul de des şi în pelerinaje la mănăstiri atât în ţară cât şi în străinătate, dar nu am cunoscut pe nimeni asemenea ei.... Parcă acea făptură aleasă de Dumnezeu şi pe care eu o vedeam din profil, a înţeles nedumerirea mea şi după rugăciune s-a ridicat uşor de pe mormânt, s-a întors cu faţa la mine, mă privea în ochi cu multă compasiune şi blândeţe şi a ridicat mâna dreaptă în direcţia mea, mâna în care avea o cruce argintie (asemănătoare cu cea a preoţilor din altar), cruce pe care ulterior am văzut-o în mâna părintelui Cristian când am fost prima oară la Moşuni, în luna următoare, octombrie a anului 2006. Eu eram singură, speriată, nu vedeam starea în care eram, dar mă simţeam vie, am  privit fix acea cruce şi în acel moment cele 3 capete ale crucii s-au prelungit în flăcări de lumânări în mâna acelui parinte drag. După care părintele s-a întors şi a plecat încet, iar eu nedumerită priveam în urma dânsului cu un oarecare regret în suflet că nu am fost vrednică să recunosc acea persoană minunată care în “urma mea” făcea rugăciune în genunchi pe mormântul meu. M-am ridicat din pat, eram destul de tulburată, m-a marcat profund această vedenie (vis)?, ştiam şi simţeam că este de la Dumnezeu, mă gândeam şi mă rugam să mă ajute Dumnezeu în orice ispită. 

În ziua de vineri am sunat la telefon pe cea mai bună prietenă (Gabriela) şi i-am povestit această vedenie. Ea m-a ascultat cu mare atenţie (obişnuiam deseori să-i povestesc vise de ale mele şi ea avea grijă să înţeleagă ce se întâmpla în urma lor). Ştiind că de fiecare dată aceste vise erau premonitorii (mi se întâmpla ceva asemănător, sau mi se dădea un răspuns în unele situaţii), a dat mare atenţie acestei vedenii. Destul de îngrijorată m-a încurajat totuşi spunându-mi: “ Ei Doamna Viorica! Cine să se opereze la dumneavoastră. Toţi sunteţi sănătoşi.” Abia făcusem nunta cu băiatul mare, Gabriel şi eram oarecum mulţumiţi sufleteşte.

După 3 zile, (marţi) mi-a apărut pe sânul drept, singurul sân din care au supt cei 2 băieţi ai mei (Gabriel -33 ani şi Daniel – 28 ani) o pată roşie de mărimea unei monezi de 50 de bani, parcă eram stropită cu apă fiartă. Bineînţeles, speriată de această întâmplare, i-am dat telefon prietenei mele şi ea m-a rugat să merg la medic imediat. I-am ascultat sfatul şi miercuri m-am prezentat la medic. Nu am mai făcut legătura cu visul şi parcă nu-l mai aveam in minte, cineva mi l-a şters de tot. În acea săptămână, joi, eram deja operată de neoplasm la sânul drept. Vă mărturisesc că nu am avut timp să plâng, să mă vait, să mă jelesc. Totul a fost rapid, am trăit singură (dar susţinuta de Dumnezeu) această mare ispită. Nu am vrut să întristez pe nimeni, nici măcar pe soţ sau pe copii, nici mama nici fraţi (eram în doliu, abia îl pierdusem pe fratele cel mai mare – Profesor universitar de matematica la ASE Bucuresti) după care am suferit enorm.

Familia a aflat abia după operaţie în săptămâna următoare.Totuşi cineva mă susţinea, îmi dădea putere, nu aveam regrete, nici dureri şi în spital m-am simţit chiar confortabil. Eram cu gândul mereu la Dumnezeu şi la Maica Domnului pe care îi simţeam aproape, citeam multe cărţi religioase, acatiste, rugăciune până târziu în noapte. Am avut parte de un spital curat, un pat bun “ca în vis”, pat de care am avut parte şi la oparaţia de ovare după 6 luni, într-o rezervă de 4 persoane, medici, chirurgi şi anestezişti de o instimabilă valoare, cu care ulterior am devenit cunoştinte apropiate, şi am discutat foarte multe despre această boală de cancer. Deşi mi s-a propus să fiu operată în ziua de 8 septembrie, ziua naşterii Maicii Domnului, eu am ales ziua de 7 septembrie şi aşa Maica Domnului m-a vegheat şi mi-a purtat durerea încă din prima zi de operaţie.

Acolo în spital s-a petrecut o minune! Am cunoscut o doamnă din Bucureşti, care venise tocmai de la Moşuni pentru a se opera, avea cancer malign. De cum a intrat în salon mi s-a oprit privirea la ea, am îndrăgit-o din prima clipă, după port părea că este vreo novice  la mânăstire, o operase în acea zi (11.09.2006), a adus-o în rezerva mea, eu am îngrijit-o, eu i-am răspuns când s-a trezit din anestezie, deşi în rezerva mai erau 2 persoane care nu erau încă operate şi ne despărţeau 2 paturi. Dumnezeu aşa a îngăduit ca noi să ne apropiem şi eu să fac aceste fapte de milostenie. A fost o taină apropierea noastră ! Am discutat despre credinţă, despre cărţile citite, despre pelerinaje şi-mi amintesc acum că dânsa mi-a povestit mult despre părintele Cristian şi-mi spunea că simte că a fost trimisă să mă caute pentru a merge la Moşuni, chiar işi amintea că mă văzuse în biserică?! Mi-a povestit foarte multe lucruri frumoase despre Bisericile din Moşuni şi Veţa şi mai ales despre părintele Cristian. Doream să ajung cât mai repede acolo, dar eram conştientă că luni de zile nu voi putea, dat fiind faptul că operaţia (tăietura) era mare, erau firele de scos după un timp, era lichidul de scos după un timp, era lichidul de scos la câteva zile deoarece aveam operaţi (scoşi) şi 26 de ganglioni, urmau şedintele de citostatice (6 serii) şi nu în ultimul rând familia mea, (soţ, băiatul meu mai mic stătea cu noi şi soacra) iar eu eram singura care făceam totul în casă (gătit, spălat, călcat....) şi nici nu mai eram om sănătos, mama mea bătrână şi ea (87 ani) nici azi nu ştie de necazul meu. Suferise o grea pierdere a fiului cel mare şi nu mai avea rost să o amărăsc şi eu cu durerea mea. Această doamnă a perseverat în a mă determina să las totul şi să ajung la părinte. Spuneam DA, ÎMI DOREAM din tot sufletul, dar când mă întorceam la ale mele iar amânam! A sunat de nenumarate ori la telefon pentru a mă determina să merg la Moşuni. Am ajuns chiar să-mi spună că ea nu mă mai suna niciodată la telefon. Abia atunci m-a învrednicit Bunul Dumnezeu să pot pleca spre Moşuni, la rugăminţile repetate ale acestei doamne. Primul drum l-am făcut cu maşina fratelui ei, cu ea, cu cumnata ei şi cu cei 2 copii. Din prima clipă m-am simţit ca într-o familie, s-au arătat a fi nişte oameni minunaţi, credincioşi şi blânzi. 

M-a iniţiat în tot ce trebuie să fac la Biserică, am stat împreună la aceeaşi gazdă de joi seara până duminică după Sfânta Liturghie, mi-a prezentat şi alţi creştini veniţi din ţară, din diferite oraşe pentru probleme diverse (necazuri), într-un cuvânt am ajuns în casa Domnului de la Moşuni pentru rugăciune. Deşi veneam pentru prima oară la Biserica din Moşuni, am simţit din prima clipă că sunt de-a casei, am cunoscut (revăzut) mormântul din vis, din minune!....m-am întâlnit cu “OMUL LUI DUMNEZEU” din vis – Părintele Cristian, de care eu nu am auzit niciodată (deşi aveam 53 de ani atunci) şi nici nu l-am văzut vreodată undeva.... A apărut din altar în veşminte argintii şi cu acea cruce argintie în mână. M-am închinat în faţa icoanelor şi cu lacrimi în ochi m-am rugat mult la Dumnezeu şi Maica Domnului. Din clipa aceea am avut credinţa că sunt pe drumul cel bun, spre mănăstire.

Bunul Dumnezeu mi-a întărit această credinţă la puţin timp după aceea, printr-un alt vis, vis în care mijlocitor între Dumnezeu şi om (eu) eraţi tot dumneavoastră Părinte !

AMIN !!!

Viorica