13 octombrie 2006

Lăudat să fie Iisus!

Cum până acum nu m-am dovedit a fi pricepută în ceva deosebit, nici cuvinte frumos meşteşugite nu ştiu să înşir. Cu toate acestea pot spune că Părintele Cristian a adus în viaţa noastră nădejdea în bine, bucuria şi încrederea în Dumnezeu.
Părintele Cristian a fost şi este călăuză în bezna deznădejdii şi a neputinţelor noastre, o călăuză către Lumină, către Dumnezeu.
Nu exagerez cu nimic dacă spun că am reuşit să depăşesc momente ce acum le consider ca fiind cruciale în viaţa mea, episoade ce cred că ar fi avut un sfârşit groaznic dacă nu ar fi fost Părintele. Cred că Dumnezeu a făcut în aşa fel că l-am descoperit când nu credeam că cineva m-ar mai putea ajuta. Când aveam doar întrebări şi incertitudini.
Chiar dacă Părintele Cristian ştie, eu nu i-am spus niciodată câte s-au întâmplat în acest timp de când venim la Moşuni. Mi-a fost jenă să amintesc sau chiar să mă gândesc la unele manifestări. Acum consider că ar fi nedrept să nu spun ce s-a îndreptat cu ajutorul lui Dumnezeu. Măcar partea vizibilă.
Când am venit prima dată la Moşuni aveam 47 kg la 1.73m înălţime. Nu mai urcam pe cântar demult, pentru că de fiecare dată arăta mai puţin. Din ce în ce eram mai confuză, speriată şi chiar disperată. Acum am 63 kg şi nu mă mai sperii chiar aşa uşor.
Ajunsesem să fumez aproape 2 pachete de ţigări pe zi, iar dacă îmi propuneam să nu mai fumez, mai mult fumam. Acum îmi amintesc despre aceasta ca despre un vis urât, parcă nu eu am avut vreodată ţigară în gură.
Şi mai grav, mai ruşinos pentru mine, care am fost întotdeauna împotrivă, ceva mă împingea să beau. Realizam că nu este bine, dar de repetate ori nu reuşeam să controlez aceste porniri.
Părintele Cristian a apărut înaintea dezastrului, când pot spune că eram pe marginea prăpăstiei, nu mai aveam mult şi mă pierdeam definitiv.
Descoperisem că băiatul meu, care atunci era abia în clasa întâi, nu mai vedea cu un ochi, diagnostic definitv; că soţul meu cu care nu am avut niciodată vreo problemă, mă înşela şi mă ignora, spunându-mi şi mie şi celorlalţi că sunt nebună şi că mă va interna undeva.
Nimeni nu înţelegea prin ce trec. Mă zbăteam din răsputeri să rezist, iar sora mea mai mare mă „încuraja" spunându-mi râzând că până la urmă tot la sanatoriu sau la ospiciu am să ajung. Toţi ai mei mă priveau ca pe o nebună şi nu înţelegeau când le explicam că ceva nu este în ordine cu mine şi că am nevoie de ajutor.
Atunci l-am întâlnit pe Părintele Cristian, singurul care m-a privit cu blândeţe şi mi-a oferit ceea ce căutam. Am venit la Moşuni cu gândul de a face o ultimă încercare şi nu am greşit. Unde am fost, pe la biserici pe la noi, nimeni nu mi-a dat vreo speranţă de vindecare pentru Alin sau de întoarcere a lui Marius. Cu dragoste şi cu răbdare, Părintele Cristian ne-a călăuzit şi rezultatele s-au cunoscut treptat.
În tot acest timp s-au schimbat multe, chiar şi Marius a trecut prin evenimente dureroase şi sper că şi spre îndreptare, ştiu că datorită rugăciunilor de la Moşuni.
Că acum mi-e bine şi că la serviciul unde cândva datorită nu ştiu căror motive nu mai ştiam uneori ce am de făcut, acum la acelaşi loc de muncă am aşa rezultate bune, încât am o realizare de 198%, ştiu sigur că tot Părintele Cristian este „vinovat".
Pentru că acum locuim într-o casă mai „domestică" şi nu mai îngheţăm iarna fără încălzire şi condiţii, cred că tot altarului de la Moşuni datorăm.
Şi cum să nu spun toate acestea? Şi nu numai. La tot pasul încercări şi încolţiri neaşteptate, ochi răi şi multe piedici. Cum am fi reuşit să depăşim toate dacă Dumnezeu nu ne-ar fi ajutat?
Ştiu că nu sunt vrednică.
Niciodată nu am ştiu să mulţumesc Părintelui Cristian. Multe mai am de învăţat, multe îmi lipsesc pentru că mult timp a trecut până ca eu să-L caut pe Dumnezeu.
Dar îl rog pe Părintele Cristian să nu îşi piardă răbdarea cu o fire îndărătnică ca a mea şi să mă ajute şi mai departe.
Alin anul acesta are examen de capacitate. Alături de mine a trecut prin greu, poate prea mult pentru vârsta lui, şi poate nu întotdeauna am reuşit să-l înţeleg şi să-l ajut, chiar dacă am avut impresia că asta fac.
Îl rog pe Părintele Cristian din suflet, ca pe unicul care ne înţelege şi ne ajută, să fie alături de el cu rugăciunile Sfinţiei Voastre. Ştiu că faceţi aceasta fără să mai întăresc şi eu prin rugăminţi.
Cum aş putea să mulţumesc Părintelui Cristian? Cum aş putea să întorc atâta bine? Cu puţina mea putere, Îl rog pe Dumnezeu să vă răsplătească El pentru tot. Să vă aducă în viaţă întreită bucurie decât ne faceţi să simţim aici la Moşuni, sau oriunde sunteţi alături de noi.

Doamne ajută!

Rodica – Constanţa