Lăudat fie Iisus!

Eu sunt de loc din Silvaşul de Câmpie, locuiesc în Cristeşti. Am împlinit 53 de ani în ianuarie, vin aici de 5 ani. Am o familie, am 6 copii.
La Moşuni am venit pentru rezolvarea unui necaz. Dacă n-am avea necazuri nu ne-am duce nicăieri. La lucru am auzit despre Părintele Cristian că face rugăciune la Moşuni. Am auzit şi pe alţii că au venit şi mi-am dorit să merg şi eu.
Iar într-o zi Dumnezeu mi-a ajutat ca să vin. Dar numai atunci am putut să ajung când Dumnezeu a rânduit. Într-o duminică am venit cu o vecină de a mea. M-am scris atunci pe hârtie ca să ajung să vorbesc cu părintele.
Şi stăteam la uşa bisericii şi insistam să vorbesc cu părintele. Şi era începutul postului Paştelui, şi eu mă rugam în gând: „ajută-mă Doamne să ajung să intru, că este şi începutul postului Paştelui". Dar nu am ajuns să intru, şi mi s-a spus că voi intra numai atunci când îmi va veni rândul. Şi stăteam la intrarea bisericii şi mă gândeam: „Doamne fie după cum vrei Tu". Şi stând acolo şi gândindu-mă: „Doamne dacă acuma n-ar fi să intru atunci când?" Că lucram şi de la lucru nu poţi veni mereu.
Şi stând acolo în antreu, numai văd că vine părintele şi spune: „nu te duce că-ţi dau post". Şi a venit afară şi mi-a dat hârtia cu postul. Şi a spus aşa: „aici sunt regulile postului, nu ştiu cum ai să-l poţi ţine". Eu nu mi-am dat seama de ce spune dumnealui aşa. Atunci m-am înfiorat când a zis „nu ştiu cum ai să poţi să-l ţii". Pentru că nici nu mă cunoştea Părintele pe mine. Dar dumnealui ştia pentru ce mi-a zis. Mi-am deschis mai târziu ochii şi am înţeles pentru ce a spus aşa: s-a gândit la situaţia şi la familia mea. Trebuia să mă duc şi la lucru, să am grijă şi de copii, şi să ţin şi postul. Şi mi-a spus: „ţine o singură zi, vinerea".

Eu de copil mic umblam la biserică, cu părinţii mei posteam postul Paştelui, postul Crăciunului. Ştiu că ai noştri tăiau şi porcul şi nu mâncam din carne de porc, că era postul Crăciunului. Mâncam mâncare de post. Deci, de copil am ştiut că aşa trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu.
Dar atunci, ducându-mă acasă am început postul. Aveam de ţinut ziua de jertfă vineri. Dar Dumnezeu cel Sfânt aşa m-a ajutat că am reuşit să ţin vinerea, am ţinut sâmbăta şi până duminică după slujbă. Deci dumnealui mi-a dat o singură zi. De multe ori m-am gândit „Doamne oare eu nu greşesc?" că mi s-a spus „să nu calci cuvântul". Dar m-am gândit că ceea ce am vrut să fac, cu Dumnezeu am vrut să fac, n-am făcut-o spre fală.
Pentru că aveam problemele atâta de mari: era şi problema serviciului, era şi problema copiilor, şi pe lângă asta mă dureau ochii. Atât de tare mă dureau ochii, încât cine mă vedea pe mine îmi spunea: „tu ai băut ceva". Şi eu îi dau slavă lui Dumnezeu şi îi mulţumesc, pentru că de când am venit aici, în primul rând mi s-or vindecat ochii, în al doilea rând mi s-o vindecat stomacul. Am avut ulcer şi când am fost la control or spus că aveam o gastrită.
Eu când am venit aici aveam ulcerul, am fost internată, trimisă de la fabrică pentru boli profesionale, ne făceau analizele în fiecare an. Mi-or zis: „ai un ulcer foarte mare, să te îngrijeşti să nu se perforeze, să ţii regim", am şi filmul. Iar eu, dacă am ajuns aici, prin puterea lui Dumnezeu, nu prin a mea, m-am vindecat.

Prima vindecare a fost a ochilor. Veneam aici la biserică şi mă duceam la miruit, şi de multe ori îl rugam să-mi miruiască şi ochii. Dar erau şi dăţi când mă duceam la miruit şi mă oprea şi îmi zicea să închid ochii, şi mă miruia. Iar după ce plecam de acolo, simţeam în ochi că nu mai văd nimic, ca atunci când îţi pune picături în ochi. Şi s-a întâmplat de câteva ori şi mă întrebam ce este de eu nu mai văd când ies de aici. Dar apoi mi-am dat seama că era lucrarea lui Dumnezeu. În momentul în care Părintele mă oprea - deci când Dumnezeu îţi vorbeşte, nu când zici tu - atunci simţeam durerea în ochi. Atunci mi se vindecau ochii. Înainte nu puteam să citesc într-un ziar, nu puteam să citesc în biblie. Acum pot.
Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că, până nu am venit aici – când am venit aici aveam 49 de ani – până atunci eu n-am citit în Biblie. Şi am avut-o în casă, şi am umblat la biserică, şi am ştiut de copil mic că trebuie să mă rog lui Dumnezeu, şi ţineam toate posturile. Dar n-am ştiu ceea ce Dumnezeu acum mi-a descoperit. Chiar dacă posteam – omul dacă ţine până la amiază şi apoi se satură de mâncare de post, zice că a ţinut postul. Nu e aşa, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-o descoperit cum trebuie să ţin o zi.
Când mi s-o gătat al doilea post, era problema şi cu serviciul, şi fără să-mi dau seama, într-o zi când m-am dus la servici, au venit la mine şi mi-au spus: „să ştii că te duci în secţie, unde este locul tău". Tot lucrarea lui Dumnezeu o fost.
Şi ulcerul mi s-o vindecat prin post şi rugăciune.
Şi alt lucru care o fost mai mare, acum în septembrie anul trecut (2004), chiar atunci mi s-a gătat postul. Iar eu, n-am fost o fire aşa, ca să mă vopsesc de exemplu, pe astea nu am dat mare lucru, dar aveam cercei în ureche. Şi eu mă gândeam că şi pe ei trebuie să-i dau jos. Nu mi-a zis nimeni niciodată să-i scot. Şi ziceam către copilă să mi-i scoată, iar ea zicea: „o, mămică, acum şi pe aceia vrei să-i dai jos".
Şi am ajuns o dată aici târziu cu darurile, la altar, chiar la terminarea postului. Şi mi-a zis: „te duci cu o săptămână mai încolo", iar eu m-am gândit că nu-i bai că prelungesc cu o săptămână, că îmi dau jos cerceii din urechi, şi mă scap şi de lucrul ăsta, ca să-i slujesc lui Dumnezeu cum se cuvine. Dar pacostea care a fost? M-am dus într-o livadă şi am adunat nuci, eram mai mulţi. S-o rupt un nuc şi-o căzut pe mine, şi mi-o rupt coloana. Iar când s-a întâmplat asta, eu nu am simţit absolut nimic, nici durere, nici nimic, doar m-am trezit pe spate şi îmi spuneau oamenii să nu mă scol. M-or dus la spital, mi-au făcut raze şi mi-a spus doctorul: „nu te mişti pentru că ţi-i ruptă coloana la inelul 8". Dar cum s-a rupt, măduva nu mi-a atins-o. Mi s-a spus că după trei zile trebuie să mă pună în ghips, sau să-mi facă operaţie.
Şi stăteam pe pat şi mă gândeam: „Doamne, dacă o să ajung la operaţie şi n-o să mai pot să umblu - pentru că mi s-a spus că dacă prinde măduva, paralizez – Doamne ce mă fac?" Pe lângă asta, duminica urma ca să vin la împărtăşit. Şi eram acolo şi numai la asta mă gândeam. Şi stând acolo pe patul de spital, duminica mi-am făcut canonul pe care-l aveam de făcut – mi-au luat fetele din spital atâtea lumânări câte trebuiau, am zis Tatăl Nostru. Iar eu îl aşteptam pe Părintele ca să mă împărtăşească, pentru că gătasem postul. Nu mi-am dat seama că din moment ce ai primit o perfuzie, cu toate că eu ţinusem post, nu mă puteam împărtăşi. Dar dânsul ştiind ce s-a întâmplat, a trimis pe două persoane de la Moşuni să-mi aducă anafură, şi apoi să mămânc. Dumnealui, ca să mă bucure, mi-a zis că n-a putut să intre, dar mie pe urmă, prin rugăciune, Dumnezeu mi-o dat un răspuns.
Iar marţi, Părintele a venit la mine la spital, şi a stat pe pat şi m-a întrebat cum îmi este. Şi atunci eu - dar nu eu am vorbit ci asta de la Dumnezeu mi-a venit - eu am zis: „Părinte, pune-ţi mâna la spatele meu, că eu mă vindec, prin puterea pe care o aveţi de la Tatăl cel Ceresc". Şi dumnealui s-o rugat, iar cu puterea cea de sus, pe care o are de la Dumnezeu dată, atingându-se de spatele meu, eu în momentul ăla m-am ridicat de pe pat, şi am putut să mă întorc pe o parte şi pe alta. Şi am stat în spital 2 săptămâni, nu m-or pus în ghips, nu m-or operat, am făcut şi aprindere la plămâni şi n-o putut să-mi pună ghips, şi mi-o zis aşa: „te duci acasă şi stai 6 săptămâni pe pat, dar să nu te mişti pentru că să ştii că atunci ai să paralizezi pe viaţă". Era domnul doctor Voicu, la spitalul din Târgu Mureş, la secţia ortopedie.
Bineînţeles că Părintele s-o rugat continuu, că am simţit, şi toţi cei din biserică care sunt fraţii mei întru Hristos, am simţit că pentru mine cineva se roagă. Şi eu, aşa cum am stat acolo pe pat, poate de multe ori am şi deranjat personalul de acolo, mă rugam. Psaltirea era cu mine, Biblia era cu mine.
M-am dus să stau la o nepoată a mea, pentru că fetiţa ei făcea injecţii şi mie trebuia să-mi facă injecţii pentru aprindere. M-am dus acolo pentru că acolo puteam să mă rog lui Dumnezeu, nu am avut treabă cu nimeni, nu am depins de nimeni, decât numai de Dumnezeu şi de mine. După 2 săptămâni petrecute acolo, o trecut joia şi când o fost vineri eu eram singură, m-am rugat lui Dumnezeu şi m-am sculat pe marginea patului, şi-am zis: „Doamne, dacă e cu puterea Ta ajută-mă să mă ridic". M-am ridicat de pe pat şi mi-am făcut de 3 ori semnul Sfintei Cruci şi pe lângă pat m-am dus încet la baie. Şi nu le-am spus nimic, m-am pus înapoi în pat, şi când or venit copila o zis: „ai fost dusă". Şi m-am ridicat şi ziua următoare şi strănepoata mi-o zis: „Ţi-am pus semn, şi acuma te-am prins că te-ai ridicat din pat. Să nu te mai ridici să nu se întâmple ceva cu dumneata".
Abia după şase săptămâni doctorul (Voicu) mi-a dat voie să mă scol din pat, apoi după alte 2 săptămâni să umblu puţin şi apoi să mă duc la control. Iar când m-am dus la control, domnul doctor era de gardă, şi mi-a zis: „Pe dumneata puterea Dumnezeiască te-o sculat de pe pat". Nici eu nu mi-am dat seama, dar după ce am ieşit din spital am întrebat la domnul doctor Stoica de la spitalul de ortopedie, ca dumnealui ne cunoaşte, şi mi-o zis: „Tu copilă, tu ai avut noroc".
Dar noi nu trebuie să zicem că am avut noroc, ci binecuvântare de la Dumnezeu. Mi-a arătat pe radiografie unde a fost chiar ruptă şi unde a fost spre gătatul măduvei, ca şi cum ai zdrobi o nucă şi ai crăpat-o. Păi ala-i mare lucru să se vindece fără operaţie şi fără ghips, ca să pot să umblu şi să ridic în mână.
Şi după ce m-am dus acasă (în septembrie mi-am rupt coloana şi acasă am mers prin noiembrie), am luat găleata de apă şi am ridicat-o şi m-am dus de am dus apă la vacă. Să nu mulţumesc lui Dumnezeu?
Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că din momentul în care m-am sculat de pe pat de am bătut mătaniile, Dumnezeu m-o vindecat. Şi Dumnezeu mi-o dat putere şi sănătate de am putut ca spre Crăciun, înainte de sărbători să revin la biserică la Moşuni, unde L-am cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu, şi ce înseamnă post şi ce înseamnă rugăciune.

Vreau să mărturisesc Doamne că până când mama mea a murit, sunt 13 ani, până atunci n-am ştiut să postesc. Am fost la biserică, am făcut parastas după mama, şi atunci preotul a spus în biserică că cine voieşte să ţină de joia mare până la Înviere, fără mâncare şi fără apă, atunci se poate împărtăşi. Şi eram cu sora mea şi am spus către ea: „Uite mama aşa ţinea şi nouă nu ne-a spus niciodată." Şi la noi în casă totdeauna ne-am rugat lui Dumnezeu cu toţi la masă, la noi în casă nu s-au auzit înjurături sau blesteme. La noi acasă până nu se spunea Tatăl Nostru nu ne apucam să mâncăm. Era postul Paştelui şi posteam tot postul, în ziua de Paşti se ducea tata şi ducea pască, ducea slănină, şi ouă şi le sfinţea. Şi vreau să spun că mama de mici ne-o dus la biserică, dar dumneaei se ruga şi niciodată nu ne-a spus cum ţine.
Dumneaei când făcea prescura, avea anume un vas pentru prescură, şi postea şi ajuna. Şi o vedeam de multe ori că se ruga şi plângea. Şi de multe ori o vedeam când postea că mânca un măr, sau o ţâră de pâine, dar nu ne-am dat seama de ce ţine mama aşa.
Acum mi-am adus aminte de mama pentru că dumneaei s-a rugat pentru noi şi postea. Pentru că un pântece plin şi sătul nu poate să se roage lui Dumnezeu. Poţi să te rogi lui Dumnezeu când eşti plin de mâncare şi băutură? Nu. Şi zice aşa: „Nu uita, împlineşte. Oricât de mare ţi-ar fi puterea poftei, dacă te vei îngriji cu frică de Dumnezeu, vei birui furia. Începutul păcatului e pofta, uitarea, nelegiuirea care curmeşte sufletul celui ce se satură." Iar omul când posteşte, cu puterea lui Dumnezeu posteşte, pentru că în momentul în care tu posteşti, Dumnezeu ţi-e hrana şi apa.

Iar când s-a întâmplat cu mine de am căzut, şi cei de acasă şi cei din jur au zis: „vezi dacă te-ai dus acolo ce-ai păţit, vezi ce ţi-o făcut?" Să ştiţi că Dumnezeu pe cine iubeşte îl încearcă. Pe cine îl ceartă Dumnezeu, îl iubeşte. De multe ori veneam şi vedeam că întrebam ceva şi Părintele sau nu răspundea sau făcea altceva şi spuneam: „Doamne eşti supărat pe mine sau ce?". Dar nu că era supărat pe mine, că atunci când Dumnezeu te ceartă, te vede, şi în momentul acela mă cercetam şi numai după aceea vedeam unele lucruri. Şi aşa spun, să ştiţi că atunci când te ceartă Dumnezeu, te iubeşte. Pentru că atunci îţi arată lucrurile care-s bune şi care-s rele.

Când s-a vindecat copilul ăla de ochi, aici la Moşuni, când s-a transformat uleiul în mir, într-o zi de Crăciun, eram aici în biserică. Şi noi ne-am atins de uleiul transformat în mir, eu mi-am atins un şerveţel de el, în biserică la Veţa. Şi acuma mai păstrez o ţâră din el.
Şi nănaşul meu de cununie de la Luduş, care ne-a cununat pe noi şi ne-a botezat cei 6 copii, o fost bolnav foarte grav, operaţie mare pe inimă. Naşii ţi-s ca părinţii, iar eu i-am adus un dar la altar şi a slujit Părintele şi mi-a spus: „are o operaţie foarte grea". Eu m-am dus înapoi la naşul meu şi i-am dat Psaltirea mea şi i-am spus: „roagă-te lui Dumnezeu", iar dânsul cât a fost în spital a citit. Şi i-am dat şi din şerveţelul ăla pe care eu l-am atins de mir, iar el l-a pus în pijama şi a zis că îl va ţine acolo până ce se va opera. Şi a avut operaţia, i-au făcut grefă la inimă, iar după operaţie i-o făcut pensie de boală, ca să nu mai lucre. Dar, după jumătate de an a început să lucre, că şi în ziua de astăzi lucrează. Dar omul, după ce se vindecă, nu ştie să vie să deie slavă lui Dumnezeu.

Acum am fost internată în spital de mi-am făcut nişte analize. Iar prima oară când am fost la spital, mi-am făcut analiza pentru glandă, am avut o bronşită pentru că eu am lucrat în tăbăcărie, a fost praf, mă durea de la capul pieptului, nu ştiam ce să mai fac. Şi am venit la biserică, iar Părintele, fără să zic eu nimic m-o miruit la capul pieptului. Iar după ce m-am dus acasă, numai sânge şi puroi am scuipat. Să ştiţi că eu după ce am ajunat şi am postit şi m-am împărtăşit cu trupul şi cu sângele lui Hristos, El mi-o fost vindecarea mea, nu medicamentele.

Pe lângă asta vreau să mulţumesc lui Dumnezeu şi pentru copii mei. La toţi le-o dat Dumnezeu putere, dar de rugăciune, de înţelepciune, ca să ştie cum să se comporte fiecare, dar, cea mai mare lucrare a făcut-o cu băiatul cel de-al treilea. Ăla a făcut şcoala de reglor motoare dar n-am putut să-l angajez nicăieri. Dar de când eu umblu aici, Dumnezeu i-o dat aşa o înţelepciune, s-o învăţat să zugrăvească, să tencuiască, să zidească, să pună gresie, să pună faianţă. Atunci, îmi trebuie lucru mai mare să-mi arate Dumnezeu, ca atâta? Îmi trebuie mai mare? Sau să cred ce-mi zice unul şi altul? Cred ceea ce am văzut eu cu ochii mei. Unde-s doi sau trei, este şi Dumnezeu. Iar eu mărturisesc acum şi Dumnezeu mă aude.

Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu, Tatăl cel Ceresc de toate câte le ştiu şi câte nu le ştiu, şi de câte le văd şi de câte nu le văd. Şi de câte mi-o spus şi mi-o mai spune şi de câte o făcut mine şi de calea şi de drumul care le-o deschis şi de păstorul pe care l-o dat să-mi poarte de grijă în viaţa pământească.
Şi de drumul pe care mi l-o plătit şi mi-l plăteşte totdeauna. Că dacă Dumnezeu nu m-ar fi ajutat să am cu ce să viu şi cu ce să mă duc acasă, atunci nu puteam să viu că n-aveam posibilitate. Dar îi mulţumesc şi îi dau slavă la Tatăl cel Ceresc că El a fost cel care totdeauna mi-a plătit drumul. Ieşeam din casă şi mă întrebam: „Doamne oare cu ce mă duc?" Şi cum ieşeam de pe poartă, Dumnezeu aşa rânduia de puteam să viu. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru lucrul aista şi îl rog să mă ajute să viu până la sfârşitul vieţii mele.
Să-mi deie Dumnezeu Sfântul înţelepciune, să ştiu cum să mă rog. Şi ceea ce greşesc să-mi spuie. Când pe Dumnezeu îl ai în suflet şi vezi cât te-a ajutat şi te ajută, nu-ţi trebuie altă bucurie mai mare.

Am zis: „Doamne, mi-ai dat casă, mi-ai dat masă, mi-ai dat şase copii frumoşi, îţi mulţumesc Doamne de ei, am o familie frumoasă". De toate mi-a dat Dumnezeu. Şi am zis aşa: „omul tot lucrează toată viaţa, şi când moare ce duce cu el?" Nu duce nimic. Nu duci casă, nu duci masă, nu duci copii, absolut nimic. Atât ai, cât îi slujeşti lui Dumnezeu.
Pentru ce trăim? Că aşa era şi înainte. Mergeam înainte la biserică, nu ştiam cu ce să ne îmbrăcăm mai frumos, nu ştiam ce năframă să luăm mai frumoasă. Şi aia ce era? Mergeam la biserică şi nu înţelegeam nimic. Eu până nu am venit aicea (la Moşuni) nu am înţeles cuvântul lui Dumnezeu. Şi vin aici pentru Dumnezeu şi Dumnezeu Sfântul îmi dă putere de pot să duc toată săptămâna. Iar când nu vin aici îmi lipseşte. De când intru pe drumul spre Moşuni deja simt aşa o putere. Şi aşa mi-e de drag să viu, să fie vremea cât de urâtă, sau cât de frig, pentru mine nu contează. Şi când e la Veţa iar mi-e drag că atunci o iau peste deal şi vin pe jos. Şi am bucurie mare atunci când pot sta în biserică să citesc Psaltirea.
Poate să zică oricine orice, că eu tot viu aici. Mă văd că umblu cu batic şi mulţi zic: „ce ai, te-ai pocăit?" Ar fi bine, ajută-ne Doamne să fim pocăiţi, dar să nu ne lăsăm legea şi să mergem la secte, ci să-L slujim pe Dumnezeu cu adevărat.

Vedeţi că Iisus a postit 40 de zile şi a fost dus în pustie unde a fost ispitit de satana. Care i-o zis că toate i le dă. Ştiţi că aşa e şi omul, că e spus aşa: „de toate poţi să te apropii, să te atingi, dar de untdelemn nu". Ce înseamnă untdelemnul? Este o rugăciune care zice aşa:
„Gândind la ziua cea înfricoşătoare,
Suflete al meu veghează,
Aprinzându-ţi tu candela ta,
Cu untdelemn şi luminând-o,
Căci nu ştii când va veni la tine glasul ce va zice,
Iată-mi-le.
Vezi aşadar suflete al meu
Să nu te îngreunezi cu somnul,
Să rămâi afară la uşă,
Întocmai ca cele cinci fecioare neînţelepte,
Ci priveghează şi aşteaptă să întâmpini pe Iisus Hristos,
Cu untdelemn din destul,
Că îţi va da ţie cămara de nuntă cea Dumnezeiască slava sa.
Stăpâne Dumnezeule, Părinte atotstăpânitorule,
Doamne, Fiule Unule născut, Iisus Hristos, O Duhule Sfinte Dumnezeule,
Miluieşte-mă pe mine păcătosul
Şi cu judecăţile pe care le ştii
Mântuieşte-mă pe mine nevrednicul robul tău,
Că binecuvântat eşti în veci.
Amin".

Dintr-asta ce aţi înţeles? În Evanghelie zice aşa: că au fost 10 fecioare, 5 înţelepte şi 5 fără minte. Cele înţelepte au luat untdelemn, şi cele neînţelepte nu au luat în candelele lor. Zice: umple candela ta cu untdelemn.
Ce înţelegeţi prin fecioare? Fecioare înseamnă că toate au fost curate, au fost fete. Iar înţelepte au fost cele care s-au rugat, iar cele nebune care nu s-au jelit lui Dumnezeu.
Zice: „umple-ţi candela ta cu untdelemn". Care-i candela? Ce se înţelege prin candelă? Candela îi sufletul omului şi untdelemnul e credinţa. Zice umple candela ta cu untdelemn şi lumineaz-o, că nu ştii, vegheaţi vă rog, că nu ştiţi ceasul şi clipa. Ajunge grija zilei de azi, nu te griji de cea de mâine. Azi să ne rugăm. Că mâine nu ştim dacă mai ajungem sau nu. Nici eu n-am ştiut. Şi ziceam rugăciunea asta, şi după cum a spus Părintele în biserică, că omul când se roagă trebuie să fie cu mintea la rugăciune. Şi aşa este. Ştiţi, când Duhul vine şi te ajută să te rogi, atunci să strigi către Dumnezeu. Iar noi venim aici de atâta vreme şi încă tot nu ştim cum ar trebui ca să fim în faţa lui Dumnezeu. Că tot greşim.
Iar eu atunci când m-am lovit, pentru untdelemnul ce l-am avut în candela mea Dumnezeu m-a vindecat. Când eram eu la pământ, El m-a păzit, El m-a sculat. Toată lumea a zis că am murit. În Dumnezeu cred, Lui îi mulţumesc şi Lui mă închin. Şi alt Dumnezeu afară de El nu am.

Să ne deie Dumnezeu Sfântul sfârşit creştinesc. Aşa zicea tata, care a murit la 85 de ani: „mă copii, eu n-aş vrea să mor dintr-una." Şi mă întrebam de ce zice tata aşa. Tata se ruga lui Dumnezeu. Şi ne zicea: „copii ştiţi ce vă spun, niciodată să nu vreţi răul la nimeni. Dacă vedeţi că cineva îşi bate joc de un copil, voi să-l scoateţi, pentru că şi de copilul ăla îi e milă cuiva. Şi ăla e al cuiva. Să nu fiţi răi. Cui îţi vrea răul, să nu-i vrei răul. Cine va zice rău, nu mai pune paie pe foc, du-te de acolo şi lasă-l în pace." Şi o avut dreptate tata.
Şi mă tot gândeam oare de ce zice tata că nu-i bine să mori dintr-odată. Să ştiţi că dumnealui, când a fost să moară, într-o duminică, i-o fost rău. Am zis cu toţii rugăciunile. Şi ne-a zis mama: „haideţi vedeţi-l că acuma moare." S-o uitat o dată în sus şi-o închis ochii şi a fost gata. Dar înainte de a muri tot arăta ceva că nu putea să vrbească. Şi până n-a aprins sora mea lumânarea şi nu i-o pus-o în mână, nu s-a sfârşit. Atunci mi-am dat seama ce o zis tata. Cât îi de greu, tu ai căzut şi ai murit. N-ai mai apucat să ştii că tu te duci. Bine a zis tata că omul trebuie să aibă sfârşit creştinesc, ca atunci când te duci să fii împăcat cu Dumnezeu. Şi atâta e de bine când poţi să ierţi, dar să şi uiţi. Şi îl rog pe Dumnezeu nu numai să iertăm, ci să putem şi să uităm. Pentru că cu ura şi duşmănia nu faci absolut nimica. Degeaba dacă cu gura binecuvântezi şi cu inima blastemi. Zice că nu tot ceea ce bagi în gură e păcat, adică ceea ce mânci, pentru că astea ies afară. Dar ceea ce scoţi din gură iese din prisosul inimii.
Degeaba posteşti cu fasole şi te saturi bine sau bei un pahar de vin şi zici acum am postit. O zi când o posteşti trebuie şi cu rugăciune. De aia spune că un trup sătul şi plin de mâncare nu poate să slujească lui Dumnezeu.

Toată lumea îmi spune că e greu, mă întreabă de ce vin la Moşuni. Şi am zis aşa: „ceea ce e dat, e dat de la Dumnezeu, şi dacă eşti cu Dumnezeu, Dumnezeu o să te ajute, n-o să fie greu nimic".
Noi venim aici la Părintele Cristian, la Moşuni. Dumnealui e un păstor lăsat de Dumnezeu, care are putere de rugăciune şi de vindecare dată de Cel de Sus. Şi să ştiţi, că omul când posteşte şi ajună şi se roagă lui Dumnezeu, nu el face, ci Duhul care-l ajută. Pentru că tu, când posteşti, Dumnezeu ţi-e hrana şi apa. Pentru că un om poate posti o zi, două, trei, până la 7, fără mâncare şi fără apă. Asta pot să vi-o mărturisesc eu. Doamne, nu vreau să mă laud în faţa cuiva, ci vreau să dau slavă lui Dumnezeu pentru puterea şi harul pe care Dumnezeu mi l-o dat. Că scrie aşa: „cere şi ţi se va da, bate şi ţi se va deschide". Doar şi apostolilor le-o spus când se roagă să spună Tatăl Nostru. Omul nu trăieşte numai cu pâine şi cu apă, ci şi cu Cuvântul lui Dumnezeu.
La Moşuni am învăţat cum trebuie să ţinem o zi de jertfă, cum trebuie să ne rugăm, cum trebuie să ajutăm, cum trebuie să îi slujim lui Dumnezeu şi ceea ce trebuie să facem.
Şi mulţi mă întreabă: "de ce te duci acolo, ce câştigi? Te duci pentru Cristian Pomohaci acolo?". Nu viu aici pentru Cristian Pomohaci, eu viu pentru că ştiu că aici este putere dată de la Dumnezeu, pentru că toţi care vin aici se roagă lui Dumnezeu şi ajunează şi postesc, şi aici rugăciunea e cu putere. Şi aici se fac vindecări.

Orice biserică e a lui Dumnezeu, nu e a unui preot. Şi dacă mergem într-o biserică, Dumnezeu e acolo cu noi. Dar, fiecare se duce acolo unde-L găseşte, unde-L simte.
Dar aş vrea să spun despre Părintele Cristian că, atât cât s-o rugat pentru mine şi pentru familia mea, eu nu-s vrednică, că a suferit mult. Că de multe ori când te rogi pentru cineva, acela zice ce nu trebuie sau face ce nu trebuie.

Zice lumea despre Părintele Cristian: „uite că ţine vaci, ţine porci, are pământ, are cutare". Dar oare dumnealui pentru ce le are? Oare mănâncă Părintele cu două guri? Că dumnealui intră în biserică vineri dimineaţa şi iese sâmbătă dimineaţa. Oare nu pentru noi, pentru păcătoşi? Oare nu pentru că aducând aici un copil sau doi sau trei tineri care nu-L cunosc pe Dumnezeu le dă să mănânce şi îi îmbracă şi îi aduce în biserică şi îi întoarce la Dumnezeu şi la credinţă. Cât tineret o înturnat Părintele la credinţă! Numai eu câţi ştiu. Sunt copii, care aşa mici cum sunt să vedeţi cum postesc.

Ceea ce am spus aici să fie după voia lui Dumnezeu. Asta am trăit şi asta îi. Mă întreabă lumea: „de ce te mai duci?" Păi, eu nu am venit numai să-mi rezolv problemele, eu am venit să-L caut pe Dumnezeu. Să avem iertare de păcate şi mântuire, şi apoi restul... Zice: „sapă şanturile, că apoi vin."
Asta mi-i în sufletul meu şi asta vreau să vă spui. Ar fi încă multe de povestit, dar dacă v-aş spune poate nu aţi crede că aşa este.

Olivia - Cristeşti