Mărturie

Nu ştiu cum să încep această mărturisire şi cum să povestesc mai clar transformarea prin care am trecut şi întâmplările care au determinat această transformare.
Trecusem printr-o încercare traumatizantă. Toată lumea mea s-a prăbuşit atunci când am aflat că sufăr de o boală necruţătoare. Am făcut tot ceea ce este medical posibil la noi. Psihic rămăsesem într-o aşteptare durereoasă.
Eram concentrată la ce se întâmpla cu mine şi-mi urmăream orice schimbare cu teamă.
Boala era consecinţa poate a unei vieţi agitate, ca a majorităţii oamenilor zilei noastre, cu mult zbucium în familie, la serviciu, cu aspiraţii nerealizate.
Poate că aşa a fost să-mi fie dat, ca drumul vieţii mele să mă ducă şi să deschid şi acea uşă a existenţei noastre, care mie îmi rămăsese închisă până acum.
Am ajuns la Moşuni după multe tergiversări. Era primul drum pe care îl făceam în această parte de ţară şi am fost impresionată de tot: drum, locuri, Biserică mai ales. Am plecat de acolo urmărită de impresiile făcute şi doream să revin. Doream să revin şi să asist la o slujbă oficiată de Părintele Cristian.
După o vară agitată în care am făcut radioterapie şi o toamnă în care am început alt tratament împotriva cancerului, tratament pe care nu l-am suportat şi care mi-a accentuat o cardiopatie ischemică aproape de infarct, am revenit la Moşuni.
Aceasta se întâmpla în ajunul sărbătorii Sfinţilor Mihail şi Gavril. Alergam ca la ultima mea speranţă. Nu mă simţeam bine după tot tratamentu făcut: intervenţie chirurgicală, chemioterapie, radioterapie.
Venisem cu dorinţa să mă spovedesc, să vorbesc cu Părintele Cristian. Nu am avut noroc înaintea sărbătorii. Şi a venit acea zi de sărbătoare. Slujba era oficiată de Părintele Cristian, prima slujbă oficiată de el la care eu participam. Am trăit acea slujbă de parcă pentru mine era oficiată. M-am detaşat de lumea din Biserică, eram eu şi vocea aceea plină de rugă şi cu o vibraţie deosebită, care m-a făcut să închid ochii şi să-mi descătuşez tensiunile accumulate printr-un plâns eliberator. Un mare sentiment de iubire divină mi-a inundat sufletul şi sentimentul acela de comunicare fără cuvinte care m-a făcut să trăiesc aproape concret, starea de eliberare prin spovedanie.
Şi, ca să completeze şi să facă acea trăire miraculoasă atunci, în momentul rugii Părintelui în Sfântul Altar, cu ochii închişi, am văzut ceva. Am văzut apărând trei imagini succesive. Apariţia imaginilor a respectat cadenţa rugăciunilor spuse de Părintele în faţa Sfântului Altar. Prima dintre imagini a fost o mişcare de zbatere, ca şi cum ar fi pulsat o inimă, la început cu mişcări mai mici, apoi din ce în ce mai aple, şi a dispărut. A urmat apariţia celei de a doua imagini, pe care am asemănat-o cu imaginea galaxiei noastre, în mişcare. În a treia imagine am văzut o coroană aşezată pe capul Domnului Nostru Iisus Hristos.
Poate părea neverosimil ceea ce spun eu, dar încerc să redau frumuseţea acelui moment unic trăit de mine, şi totuşi recitind, simt că nu reuşesc. Surprinsă, am întrebat şi alte persoane dacă au văzut acele imagini. Cred că Dumnezeu m-a binecuvântat pe mine cu să am acea trăire.
Cu umilinţă încerc să tălmăcesc ceea ce am văzut în timpul acelei slujbe. O mare inimă care bate în acest colţ de univers (galaxie), încoronată de harul şi dăruirea Domnului Nostru Iisus Hristos.
Această inimă care bate pentru noi, cei rătăciţi în această lume în derivă, şi ne călăuzeşte, inima Părintelui Cristian.
Pe mine această inimă m-a călăuzit şi fiecare drum către acest loc a însemnat ceva.
Doream să încep postul şi am revenit. De această dată am reuşit să intru la Părintele Cristian. Tot ceea ce doream să-l întreb, am uitat. Am plâns aproape tot timpul, povestindu-i necazul meu.
Pe drumul de îmtoarcere spre casă, drum care durează destul de mult, străbătând aproape toată ţara, m-a cuprins un sentiment ciudat de anxietate legat de unul din copiii mei. Am ajuns acasă şi, spre surprinderea soţului meu, am plecat imediat la copii - locuiesc în altă localitate, la şcoală. Am descoperit cu surprindere că anxietatea mea avea un motiv real şi că Părintele mă trimisese acolo să rezolv problema care trena de multă vreme şi eu nu ştiam.
Am început postul I şi vreau să-i mulţumesc încă o dată Părintelui Cristian pentru modul în care a reuşit să deschidă o uşă prin care să pot vedea o importantă faţă a vieţii noastre: viaţa spirituală, prin credinţă, pe care nu o ştiam. Nu pot să spun despre mine că am fost un om necredincios. Religia este pentru mine ca o moştenire de familie. Mergeam la Biserică ocazional, intram, aprindeam o lumânare, stăteam puţin şi apoi plecam.
Mai târziu, lovită de boală, mi-am impus să stau mai mult în Biserică şi la slujbă. O făceam cu greu, gânduri legate de moarte mă tulburau.
Încet şi pe nesimţite s-a produs o schimbare cu mine. Am reuşit să mă detaşez de problemele persoanale şi ale celor din familie şi să le privesc cu mai multă obiectivitate. Am învăţat să preţuiesc şi să mă bucur mai mult de timpul prezent. Parte din problemele celor din familia mea s-au rezolvat, şi mă rog lui Dumnezeu ca încet, încet să se rezolve şi celelalte probleme. Băiatul meu care făcea nişte crize de panică, nu mai face, parcă este altul. Soţul meu, care nu avea servici de doi ani de zile, s-a angajat, şi aceasta cum am început Postului I.
Dar cea mai importantă schimbare s-a produs cu mine, la modul cum mă raportez la prezent, dar şi la trecut.
Privindu-mi trecutul, mi-am reconsiderat întâmplări din viaţa mea şi am găsit o altă logică a lor. Priveam viaţa şi moartea ca pe lumină şi întuneric. Am descoperit acum că întunericul morţii poate fi luminat cu lumina câştigată în viaţă prin credinţă.