A trecut un an de când am trecut pragul Bisericuţei noastre Sfinte Sf. Nicolae din Moşuni. Aş vrea să aştern pe hârtie câteva din trăirile şi stările prin care a trecut sufletul meu în decursul acestui an. Recunosc, şi Sfintia D-voastra stiţi foarte bine că eu am ajuns la Moşuni împinsă de o mare problemă, de incertitudinea şi nesiguranţa deciziei pe care trebuia să o iau în acel moment când mă aflam la o răscruce de drumuri. Zbaterea care se dădea în inima mea între luarea unei decizii cu mintea (logica/lumească) şi "vocea interioară" care altceva îmi grăia era de nestăpânit. Ştiţi prea bine Sfinte Părinte Cristian că eu nu am ajuns la Moşuni pentru că aveam o sete de Dumnezeu sau că doream să-L cunosc pe Dumnezeu cel VIU. Credinţa mea în Dumnezeu era cuibărită undeva adânc în inima mea, dar pentru mine Dumnezeu era ceva PUTERNIC, undeva departe acolo sus în Cer fără nici o şansă de a ajunge la EL şi de a comunica cu EL. Rugăciunile mele erau ca un fel de poezie bine învăţată care trebuia spusă înainte de culcare, dar nimic mai mult. Am făcut lucrul ăsta până la 38 de ani, aproape inconştient, fără să înţeleg ce reprezintă rugăciunea, ce semnificaţie şi profunzime se ascunde în spatele acelor cuvinte.
Ajunsă la Moşuni, prima oară pe 9 mai 2008 vă mărturisesc că nu am crezut că voi găsi rezolvarea şi liniştea pentru ca disperarea şi deznădejdea pusese stăpânire pe viaţa mea. Vara lui 2008 a fost foarte grea, mă trezeam noaptea din nişte coşmaruri îngrozitoare, iar ziua nu îmi găseam liniştea. Sufletul meu trecea printr-un proces de schimbare, simţeam nevoia să merg la biserică, să-i cer iertare Bunul Dumnezeu, să înţeleg care este VOlA Domnului în tot ceea ce fac şi în toate deciziile care le iau. Prima dată după ani de zile (mai bine de 10 ani) m-am spovedit şi am primit Taina Sfintei Împărtăşanii. Începusem să-mi găsesc liniştea în căsuţă, aşteptam momentul în care mă întorceam la rugăciune lângă lumânarea aprinsă şi citeam câte un Acatist în fiecare seară ... lacrimile începuseră să imi curgă pe obraji parcă uşurând povara care o duceam.
Momentul de extremă emoţie şi trăire a fost în seara zilei de 5 decembrie 2008 când am avut cel mai greu interviu din viaţa mea în faţa Sfinţiei Voastre. Atunci am înţeles că nu sunt singură şi că Bunul Dumnezeu aşteaptă la poarta inimii mele pentru a-I deschide şi EL va calma şi mângâia TOATE neliniştile mele şi va aduce LUMINA în viaţa mea. Experienţele şi trăirile în timpul celor două canoane au fost un fel de "cură" de purificare şi dezintoxicare. Bucuria şi "trăirea" cu care am citit Psalmii şi mi-am făcut rugăciunile erau peste capacitatea mea de înţelegere. Este un alt fel de fericire, este un altfel de bucurie, este un alt fel de LINIŞTE care mi-a încălzit sufletul.
Am inţeles scumpule Părinte că drumul pe care merg este cel ADEVĂRAT, aşa cu toate urcuşurile care sunt şi probabil vor mai fi ... aceasta este CALEA pe care eu vreau să merg.
M-am întrebat de multe ori cum de mă ascultă oamenii din jur când le vorbesc despre puterea şi bunătatea lui Dumnezeu, când eu ştiu că nu am fost niciodată o persoană cu abilităţi speciale într-ale oratoriei. Însă răspunsurile primite au fost ... ca tocmai "naivitatea" mea, sinceritatea şi emoţia cu care, mărturisesc, aceste lucruri au atins uneori sufletele împietrite ale oamenilor.
Mulţumesc Doamne că îmi porţi de grijă în fiecare secundă, mulţumesc Doamne că eşti lângă mine şi îmi ştergi lacrimile de pe obraji, mulţumesc Doamne că-mi dai atât de multă răbdare, mulţumesc Doamne că ai pus atâta nădejde în sufletul meu. Lăudat să fie Domnul! Amin!
Bunul Dumnezeu să vă poarte pe aripile Sale, să verse Duhul Sfânt în sufletul D-voastră şi să vă umple de bucurii divine.

Sărut Mâna Sfinţiei Voastre,

MARINELA din Canada