Lăudat să fie Domnul nostru Iisus Hristos, care m-a învrednicit să ajung din nou în Raiul Pământesc – Moşuni!

Prea-cuvioase Părinte Cristian,

Vă sărut dreapta cu smerenie şi vă rog să mă iertaţi pentru că îndrăznesc să vă reţin din timpul binecuvântat al Sfinţiei Voastre.
Am avut toate zilele acestea, în minte, mii de cuvinte pe care doream să vi le spun ... sunt cuvinte pe care vi le spun mergând pe drum, la durere sau la fericire, şi sunt gânduri care îmi vin în minte în timpul Sfintei Liturghii.
Când sunt aici îmi zic că nu s-ar putea altfel, pur şi simplu să nu fiu aici la toate Sfintele Liturghii... Dar când ajung acasă şi mă învăluie piedicile, îmi înalţ gândul – eu spun că-mi trimit duhul, dar e impropriu spus – spre biserica din Moşuni. Mai ales în timpul Sfintei Liturghii, chiar dacă sunt în Sibiu, eu sunt aici, închid ochii şi mă bucur că vă văd şi vă aud cu ochii inimii...
Când vin aici, mi se pare că vin să aflu ce ne mai transmite Dumnezeu. Pare poate nelalocul lui acest cuvânt, dar aşa cum uneori ieşim la poartă, să vedem ce se mai „aude" prin sat, aşa mi se pare mie că aici venim să auzim ce ne mai spune Dumnezeu, ce ne mai transmite, ce ne mai cere. Ştiu că aici, tâlcuirea Evengheliei e altfel şi oricum aş auzi-o altundeva, eu îmi aduc aminte tâlcuirea de aici, şi ştiu că aceasta este cea care e transmisă de Dumnezeu. De fapt, aceste tâlcuiri pe care le-am auzit aici mi s-au săpat în suflet şi ies la iveală când e cazul, una câte una...
Aici, la Moşuni, eu mă împărtăşesc de fiecare dată. Chiar atunci când doar îi privesc pe ceilalţi care vin cu lumânările aprinse spre Sfântul Altar, şi-mi pare că vin spre a trece prin Poarta Raiului, iar eu rămân pe pământ pustiu şi rece, tot mă împărtăşesc prin auz, prin minte, prin cuvânt... Pentru că, cum s-ar explica altfel trăirea pe care o am de fiecare dată la plecare, atunci când nu calc, ci plutesc, când iubesc şi zâmbesc la toată lumea, când inima mi-e caldă şi o simt fizic mare, caldă şi bună?
Aici, la Moşuni, am simţit eu într-o zi de vineri din primăvara trecută, plutind în aer o mireasmă nemaiîntâlnită, deşi firavă, suavă... Era pe la chindie, veneam de la câmp, în aer plutea un miros de bălegar specific zilelor de primăvară la ţară, dar, paradoxal, acel bălegar avea o mireasmă de flori, de primăvară, de tămâie... Mi-am zis atunci că aici şi bălegarul miroase a flori...
Şi atunci, e firesc ca acest loc să mi se pară rupt din inimă, şi-n gând să vă rog de fiecare dată „să mă duceţi la Moşuni".
De aceasta, am ştiut trebuia să mă smulg din ceea ce mă împiedică să vin aici de câte ori doresc...
„Să mă smulg din ceea ce mă împiedică" şi care din voia Domnului nu m-a prea împiedicat până acum... Din 1997 locuiesc cu o doamnă Angelina în vârstă de 84 de ani, văduvă, fără copii. Locuinţa era de la ILL, nu cumpărată şi am plătit-o eu. A făcut atunci un testament la notar.
Mulţi îmi ziceau să păstrez toate chitanţele, cu ce am investit, ca nu cumva să-şi schimbe planurile, cândva. Dar eu le-am zis că din voia lui Dumnzeu eu am ajuns acolo, după ani de căutări. Cu voia mea, cu cunoştinţele, cu banii, nu am putut nicidecum să-mi fac rost de o locuinţă, deşi una din ele era într-o curte urâtă ca în iad, îmi ziceam eu.
Atunci, necunoscând căile Domnului îmi păreau „ghinion, lipsă de noroc". (Mergeam la biserică, dar nu „trăiam").
La îndemnul cuiva, am făcut 40 Sfinte Liturghii la sfârşitul cărora pur şi simplu cineva m-a trimis la Mănăstirea Recea. Am vorbit cu Părintele Ioan (pe care-l pun aproape pe toate pomelnicele – Arhimandrit Ioan) şi-n două zile, printr-o colegă, o cunoşteam pe tanti Angelina şi făceam actele...
Mi-am zis că eu, cu puterea mea, n-am putut să-mi fac rost nici de o locuinţă în acea curte ca un iad, dar Dumnezeu mi-a făcut cadou o locuinţă, deşi mică şi modestă, într-o curte ca un rai... Locuinţa am plătit-o eu, i-am mai adăugat o baie, am zugrăvit-o, i-am pus acum doi ani centrală...
Din cei 11 ani petrecuţi acolo, cam 75% au fost, şi sunt buni, restul... Dormim amândouă într-o cameră, avem şi o bucătărie, o baie, o cămară. Nu mă plâng nicidecum, şi-mi zic că aşa cum am primit cele bune, trebuie să le primesc şi pe cele rele...
Nu ar trebui poate, să mai judec sau s-o mai cataloghez pe tanti, dar eu îmi zic că şi aceasta este spovedanie. E o fire dârză, mândră şi cam arogantă, care-i poruncea soţului său, de acesta îi ştia de frică. Au fost căsătoriţi doar la primărie, 45 de ani. Eu nu l-am cunoscut, dar când am întrebat-o de ce nu s-au cununat la biserică, mi-a răspuns că n-au avut timp. Nu pot eu s-o judec, a rămas orfană de la vreo 7 ani de ambii părinţi, au fost vreo 7 copii care s-au împrăştiat în lume, dar nu şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu şi-n Maica Sa.
Oricum, în toţi aceşti ani n-am făcut ceva în casă fără s-o întreb... Rudele n-o mai prea caută, toţi zic de ea că este zgârcită, repezită. A avut de multe ori izbucniri de neînţeles cu mine (s-a spovedit cam de Paşti, în fiecare an, la îndemnurile mele repetate şi uneori ignorate)...
Am fost bolnavă de gripă, eu, apoi ea. Am chemat medicul, i-am cumpărat medicamente. M-am supărat că nu voia să se schimbe de haine pentru venirea medicului şi-a avut din nou o răbufnire care m-a făcut să merg pe drum tot plângând, zicându-mi că plec unde văd cu ochii. Pentru că strigase la mine, urlase, să plec, să nu mă mai vadă, că e casa ei, nu a mea sau făcută de mama sau de tata (deşi altfel îi stimează).
Mama şi tata... Mama are 76 de ani, tata 84 şi sunt ţărani creştini, înţelepţi, cinstiţi, cu mult bun simţ, care-mi spun tot timpul „nu cumva să vă certaţi cu doamna". Tata e un sfătos înţelept care a apărut în Formula As de câteva ori, care la cei 84 de ani, acum în februarie e la colibă în pădure, aproape de Păltiniş, cu cele 100 de oi pe care le iubeşte mai mult – zic eu – decât pe noi. Cu palmele lor bătătorite, deşi nu aveau salarii, aceşti dragi părinţi ai mei au făcut o gospodărie de vis la Gura Rîului şi din munca lor, noi, cele două „doamne" mâncăm carne, brânză, lapte...
Pentru această jignire am plâns şi-mi vine să plâng şi acum... N-am fost la Gura Rîului de aproape o lună, deşi îmi plânge sufletul, dar trebuie să stau, firesc, cu tanti.
Îl rog pe Bunul Dumnezeu să-mi dea putere şi răbdare, şi-mi zic că poate ea, tanti, e „cheia" raiului pentru mine, că Dumnezeu mi-a trimis-o. Ea nu ştie, bineînţeles, şi dacă astăzi îmi vorbeşte frumos („Măriucă dragă, să-ţi dea Dumnezeu sănătate"), mâine zice că s-a săturat, să nu mă mai vadă...
Într-o dimineaţă, i-am dat să mănânce, urmând să plec la servici. A rostit deodată: „mă tot gândesc ce să iau ca să mor..."
I-am spus că doar cei fără de nădejde în Dumnezeu gândesc aşa, şi ce să zică cei care stau pe pat. „Lasă-mă în pace, nu-mi tot spune de ei..."
Am intrat pe la Catedrală, am pus pomelnic doar pentru ea, şi-L rugam pe Dumnezeu să-i dea răbdare şi un sfârşit bun.. (şi s-a liniştit).
Părinte Cristian, vă mulţumesc că existaţi în viaţa mea, de fapt Sfinţia Voastră şi biserica din Moşuni nu sunt altceva decât rezultatul căutărilor mele nevrednice, bâjbâind. În 1999 – 2000 mergeam la Mănăstirea Poşaga, la Părintele Ioan. Toată lumea spunea ce dorea... Eu nu aveam ce cere, ceva anume. Ziceam că doresc să simt frumuseţea Sfintei Liturghii. Părintele ne binecuvânta, ne da să citim acatiste...
Au trecut 4 ani până ce Dumnezeu mi-a dat ce am căutat – frumseţea Sfintei Liturghii, descoperită la Moşuni, la 180 km de Sibiu. Tot 180 km era şi până la Poşaga. Probabil că trebuiau acei paşi pentru fericirea de acum.

Maria Ştef - Sibiu