Lăudat să fie Iisus!

Am cerut înţelepciune de la Dumnezeu şi am început să scriu. Trebuie să mărturisesc adevărul. Un adevăr dureros şi crud în acelaşi timp dar minunat, pentru că altfel nu-l cunoşteam pe părintele Cristian.
Era o vineri de septembrie a anului 2004 când, în sfârşit, m-am hotărât să merg la Moşuni. Era o chemare atât de puternică, încât nu-mi puteam explica ce se întâmplă cu mine. Auzisem de Sfinţia Sa, am prietene care mergeau la biserica din Moşuni, ca şi verişoara mea Daniela, cu care am venit dealtfel. Prietena mea Felicia îmi spunea mereu: "Vino şi tu cu mine la Moşuni", iar eu răspundeam enervată: "Lasă-mă dragă în pace cu popa vostru de la Moşuni, că m-am săturat de popi. Nu vreau să mai aud de nici un popă".
Asta pentru că am fost la mulţi preoţi şi rezultatul era acelaşi. Am cunoscut preoţi puternici ai ortodoxismului românesc, ca exemplu: părintele Ioan de la Recea, la slujba căruia nu am avut nici un fel de reacţie şi care urla la oameni să nu se atingă de el; renumiţii preoţi de la Frăsinei: Lavrente, Ghenadie, la care nu am avut nici o reacţie; părintele Argatu – în prezenţa căruia am avut o foarte uşoară reacţie de scuturare; părintele Cleopa – nici un fel de reacţie.

Dar la părintele Cleopa am ajuns în urma unei „curse a diavolului", aşa a numit-o dânsul.
Aici fac o paranteză povestind cele trăite atunci: eram cu verişoara mea Daniela în locuinţa mea. Mi s-a făcut rău şi simţeam că mor. Am sunat la preot şi l-am rugat să vină pentru că mor. I-am anunţat şi pe părinţii mei să vină pentru că mor. Am căzut jos inconştientă. Am simţit cum îmi iese sufletul din trup şi s-a înălţat. Mi-a apărut Iisus şi m-a întrebat dacă mă rog. I-am răspuns: da, mă rog, dar rugăciunile mele nu sunt primite pentru că fumez şi beau cafea. La care Iisus îmi răspunde: "Ba da sunt primite rugăciunile tale, dar ia cu tine pe mama ta" - şi mi-a nominalizat încă două persoane „şi du-te la părintele Cleopa". M-am dus doar cu mama la mânăstirea Sihăstria, pentru că acolo era părintele Cleopa atunci, celelalte două persoane neputând veni. Aşa am avut fericita ocazie să-l cunosc şi pe părintele Cleopa.

Au urmat apoi alte mânăstiri şi alţi preoţi. La mânăstirea Lainici după slujba de la miezul nopţii, le-am visat pe cele care-mi doreau atât de mult "bine" - adică să mor. Acţiunea se petrecea deasupra unui mormânt, în cimitirul din oraşul în care locuiesc. Erau 4 persoane îmbrăcate în negru din cap până în picioare - nu li se vedea decât faţa - aşezate în cele 4 laturi, sub formă de cruce. Le-am întrebat pe rând: "Tu cine eşti?". Mi-au spus fiecare numele şi de ce voiau să mă omoare. Nu-mi venea să cred, cum de altfel nu-mi vine să cred nici astăzi, că invidia poate duce la crimă, făcută de femei din cauza unor bărbaţi. Una dintre ele este fosta mea prietenă, care-mi spunea: "atunci trebuia să mori când ai făcut hemoragia meningee. Numai că atunci am fost singură şi n-am putut să te omor, dar acum suntem mai multe şi tot te omorâm". Le-am răspuns calmă şi liniştită: "Nu mă omorâţi voi pe mine pentru că nici o putere nu este mai mare decât puterea lui Dumnezeu", şi m-am trezit direct din vis.
Am început să derulez filmul anilor '80. Eram în anul 4 de liceu, ultimul trimestru. Era o zi de luni, 19 mai, când am păţit tragedia, iar ziua mea de naştere este 19 august. Să fie oare o simplă coincidenţă cifra 19? Nu cred.
Toată ziua am fost foarte bine dispusă, iar la 3 şi jumătate dupăamiaza eram în comă. Simplu. Am căzut jos şi dusă am fost. Dintr-o lună de spitalizare nu-mi amintesc decât ultima săptămână de internare. Am fost la secţia neurochirurgie Sibiu, iar şeful secţiei i-a spus mamei: "Doamnă, eu tratament îi dau, dar numai dacă fata are zile scapă". Şi fata a avut zile şi a mai scăpat o dată, iar scumpa mea prietenă venea şi mă ducea la şcoală.
Permanent simţeam prezenţa unei „persoane". Era satana care stătea prin colţurile camerei, picior peste picior şi râdea. Îmi cădea uşa de la bufet, draperia de la geam, totul bubuia şi trosnea în casa mea, de parcă era orchestra simfonică de stat. Broaştele se plimbau pe la uşa mea ca pe bulevard. Multe broaşte am îngropat, dar când am văzut şopârla care mă aştepta pe ştergătoarea uşii am îngheţat. Eram epuizată, sfârşită, eram un cadavru ambulant, iar senzaţia morţii nu mă părăsea nici o clipă.
Într-una din zile am desfăcut cu verişoara mea pernele. Pe lângă toate soiurile de grăunţe, pietre, nisip, ghiare, ciocuri de păsări, diferite aţe înnodate te miri cum, am găsit şi un cap de mort. Nu-mi venea să cred. Când nu mai puteam îmi luam geanta şi plecam la mânăstire.
Toţi preoţii mă primeau, dar se uitau la mine cu regret, cu neputinţă, înţelegeam din privirea lor că nu mai este nimic de făcut, ba mai mult, pe unii satana îi adormea. Îşi cereau iertare jenaţi, scuzându-se că sunt obosiţi.
Dacă nu eram la mânăstire, eram la nebuni. Aveam 4 internări pe an. Eram drogată cu tranchilizante. Îmi dădeau medicamente, zeci de pastile pe zi. Ajunsesem să mă gândesc câţi ani aveam şi, dacă mă luai repede, trebuia să mă gândesc şi cum mă cheamă. Eram nebună de-a binelea.
Am fost şi la Sfânta Paraschiva. În momentul atingerii am avut un blocaj total. Am văzut negru şi am rămas ţintuită lângă sicriu. Verişoara mea Daniela plecase de lângă mine, iar eu nu mă putem mişca de acolo. După un timp a sesizat că vorbeşte singură şi s-a întors după mine. Disperată i-am strigat că nu mă pot mişca. Mi-am revenit destul de greu.
În afară de toate astea mai făceam şi acasă, în prima vineri din lună, maslu cu trei preoţi.
În vara anilor '95, '96, nu mai reţin exact, am avut o invitaţie la o familie din Techirghiol. În 15 august cu Daniela şi o cunoştinţă, ne-am dus la mânăstirea Dervent. Mi se povestea că acolo sunt cruce, icoană, izvor, toate făcătoare de minuni. Le spuneam pe drum: "Abia aştept să ajung şi să mă pun pe crucea aceea". Zis şi făcut. Nu era terminată slujba şi eu m-am dus direct la cruce şi am luat-o în braţe. În acel moment parcă eram în priză la 220V, aşa de puternic mă scutura. Nu ştiu cât a durat acea "electrocutare". Toată lumea s-a dat la o parte. Am rămas pe cruce până a venit Daniela şi mi-a spus: „Am vorbit cu părintele Andrei şi ne primeşte imediat ce se termină slujba".
Era o cameră amenajată pentru rugăciune. Ne-am pus pe genunchi, părintele Andrei şi-a dezbrăcat veşmintele preoţeşti şi le-a pus peste noi. I-a spus Danielei să mă ţină. A început să citească dezlegările, iar eu am început să urlu, să ţip, iar satana mă trântea cu putere. A fost groaznic. Nu se poate descrie în cuvinte prin ce am trecut atunci. Eram epuizată, sfârşită, dar fericită că în sfârşit mă eliberasem, sau cel puţin aşa am crezut... Părintele Andrei m-a întrebat: „De câţi ani sunteţi aşa de rău?" "Din '90 îmi este din ce în ce mai rău , dar mi se fac farmece şi vrăji de când aveam 15 ani".
Am revenit la Dervent de câteva ori, dar nu am mai avut nici un fel de reacţie. A fost ultima mânăstire la care m-am dus.
Nu-mi vine să cred că am trecut prin atâtea. Cele ce le povestesc eu sunt de domeniul SF, paranatural, paranoia sau toate la un loc. Dar este viaţa pe care am trăit-o. Şi încă nu s-a terminat.

O zi de vineri din septembrie 2004. În sfârşit am ajuns şi la Moşuni, un sat mic, cu câteva case din inima Transilvaniei. Oameni buni, ospitalieri şi primitori. Erau zeci de maşini afară. Prima dată în viaţa mea când văd atâtea maşini în jurul unei bisericuţe. Afară ca afară, dar ce era în biserică... Sute de oameni. Reuşim să ajungem în faţă lângă altar, eu şi Daniela. Rugăciuni, cântece, un ritual asemănător celui de la mânăstiri. Începe slujba oficiată de câţiva preoţi. La sfârşitul slujbei fiecare preot participant ţine o mică cuvântare. În final apare un preot tânăr, salută mulţimea cu „Lăudat fie Iisus!" şi toată lumea răspunde „În veci amin!".
Daniela îmi spune: „Acesta este Părintele Cristian", la care eu mirată: „Aşa de tânăr?". Termină de vorbit Părintele Cristian, se spune rugăciunea „Tatăl Nostru" de către toată lumea. O întreb pe Daniela: „Nu plecăm?". „Nu, pentru că Părintele miruie fiecare persoană". Un preot care ia mâna fiecărui persoane şi să o miruie pe frunte. Incredibil, dar real. Iar la o slujbă sunt cel puţin 200 de oameni.
Eram rezemată de strană şi Părintele în faţa altarului miruia. Ni s-au întâlnit privirile şi am simţit o electrocutare puternică până în tălpi. Era o distanţă de câţiva metri între noi. A fost primul contact cu Părintele Cristian.
A urmat slujba de la miezul nopţii. La fel de multă lume ca şi ziua. Am ajuns cu greu aproximativ în acelaşi loc în care stătusem la slujba de dimineaţă. La sfârşitul slujbei lumea s-a prins de mâini şi a spus „Tatăl nostru". M-a scuturat puternic satana atunci, era prima zi şi primul efect.
Am revenit în fiecare vineri, efectele slujbelor erau evidente.
A patra oară am reuşit să intru la Părintele Cristian. A fost prima discuţie cu Sfinţia Sa şi prima impresie. Mi-a spus că mai există o şansă, dar trebuie să fac cum îmi zice dânsul. A fost primul preot care mi-a dat speranţă. Era vorba de post şi rugăciune. Am ieşit fericită şi trebuia să revin pentru a da un răspuns. Dar ce? Parcă satana mă lăsa să postesc? Era a patra vineri consecutiv şi la miruit îi dau răspuns: "Părinte m-am hotărât să iau post". M-a binecuvântat, a spus o rugăciune şi am simţit din nou acea electrocutare puternică în toată fiinţa mea.
Am intrat seara la Sfinţia Sa, să iau post. În momentul în care mi-a înmânat hârtia cu postul I, au început dureri groaznice în interiorul meu Se învârtea biserica cu mine, iar Alin era pregătit să mă prindă dacă urma să cad. Am ajuns afară la poartă şi m-am rezemat de ea. A urmat apoi slujba de noapte. Alt calvar. Începea să se revolte satana urât de tot. După o săptămână de post, l-am greşit. L-am luat de la capăt. Fiecare zi de post era un chin, nu era zi în care să nu-l înjur de cel puţin 10 ori pe Părintele Cristian şi pe Dumnezeu. Mă durea toată fiinţa mea. Şi firul de păr mă durea. Începusem să râgâi, făceam ca un porc.
În sâmbăta Paştelui, am venit cu o oră înainte să înceapă slujba de Înviere. Era arhiplină biserica, am rămas la uşă. La 12 noaptea Părintele Cristian a ieşit afară să oficieze slujba de Înviere. Nu începuse bine Sfinţia Sa slujba că am început să urlu. Şi când se cânta „Hristos a înviat" urla toată fiinţa mea. Aveam dureri groaznice, care nu pot fi descrise în cuvinte.
Până când s-a terminat slujba de Înviere am urlat în continuu. Sunt urlete care le simţeam că vin din adâncul pământului.
Mă întrebau fetele dacă nu pot să mă abţin. Nu mă pot abţine, nu mă pot controla. Satana îmi strânge creierul parcă într-o menghină, plus că mă doare toată fiinţa mea, e groaznic.
Am ţinut 3 posturi. Pe fiecare cu maximum de pauză. După terminarea postului 3, la miruit Părintele nu-mi spune nimic. Îl întreb: „câte zile de pauză îmi daţi?". „Mai vii când simţi nevoia, puiul tatei" mi-a răspuns blând Părintele.
Nu-mi venea să cred. Ştiu că trebuie să mai ţin posturi, dar nu ştiu când voi fi pregătită să-l iau pe următorul. Acum merg cu plăcere la biserică şi de abia aştept să vin.
Nu-i mai înjur nici pe Dumnezeu, nici pe Părintele Cristian. Şi nici nu-l mai bârfesc. Este incredibil ce-ţi poate face satana. Un om care se luptă şi se roagă pentru tine şi care-ţi vrea binele, iar tu îi răspunzi cu rău. Nu ştii nimic despre viaţa şi persoana lui şi te trezeşti bârfindu-l. Comentarii inutile şi cuvinte grele la adresa Părintelui. De parcă n-ar fi şi dânsul om şi n-ar avea dreptul la viaţă. În loc să ne vedem gunoiul din ograda noastră, ne interesează cel din ograda Părintelui, de parcă noi ne-am ruga pentru dânsul, nu dânsul pentru noi. Nu noi apelăm la Părintele de fiecare dată când avem nevoie? Vă rog Părinte.... vă rog Părinte... Ba mai mult. Se vehiculează minciuna că Părintele ar da bani fetelor bolnave pentru a face „circ". Credeţi-mă dragii mei, pentru toată valuta forte a patronului lui Microsoft, care este primul multimiliardar al Terrei, n-aş suporta toate durerile şi chinul prin care trec. Vă spun cu mâna pe inimă. Prea multă răutate şi invidie la adresa Părintelui. Este un om care munceşte enorm de mult. Un preot cu foarte mare har şi foarte multă putere.
Am umblat mult în România la preoţi, dar aşa ceva n-am cunoscut. Am amintit preoţii la care am fost. Departe de mine gândul de a-i blama. Dimpotrivă, ştiu că fiecare dintre ei a avut realizări multiple, doar că asupra mea nu au avut efect. Şi ce mă surprinde cel mai mult când e vorba de preoţi: slujitori ai lui Dumnezeu să fie invidioşi? Oare aveţi scriptura numai ca s-o propovăduiţi, sau să mai şi înfăptuiţi câte ceva?
Dar cum nici un prooroc nu e dorit în ţara lui, la fel se întâmplă şi cu Părintele Cristian. De ce să-l apreciem şi să-l ajutăm, când putem să-l blamăm şi să-l încurcăm? E prea greu să faci un pic de bine, dar este foarte uşor să faci mult mai mult rău.
Mă întreb câţi dintre noi, singuri fiind, am avea curajul să înfiem un copil, nu 4 cum a înfiat Părintele? Sunt convinsă că nici unul nu am avea atâta responsabilitate, dar avem curajul să ne interesăm ce face şi ce drege Părintele.
Părintele Cristian, un preot ales, un om minunat, care mângîie mii de suflete şi pe tot atâţia mii de oameni îi ajută. Nu cred că a venit cineva la Părintele Cristian şi nu a avut un semn bun din partea lui Dumnezeu, măcar într-o anumită parte a vieţii lui. Cât de puţin, dar trebuie să se simtă o îmbunătăţire.
Dacă la mine se simte, care nu am ţinut decât 3 posturi, şi care am aşa probleme grave, sunt convinsă că pentru fiecare dintre voi, care aţi fost la Părintele Cristian, există un pic mai mult bine decât înainte, doar că trebuie să-l vedem.
Mulţumesc Sfintei Treimi că v-am cunoscut. Mulţumesc Bunului meu Iisus Hristos care este cel mai puternic nume din univers şi care este cu mine în fiecare clipă a vieţii mele. Mulţumesc Feliciei şi Danielei, care m-au adus la Moşuni. Mulţumesc lui tanti Viorica care mă găzduieşte şi mă îngrijeşte de fiecare dată când vin la Moşuni. Mulţumesc bărbaţilor minunaţi care ne ajută în timpul slujbelor, şi pe care unele dintre noi, inconştiente bineînţeles, i-am mai blamat. Pentru că este un efort foarte mare pentru dânşii. Vă daţi seama? Doi – trei bărbaţi să ţină o amărâtă de femeie.
Vă mulţumesc mult şi vă rog să ne iertaţi şi să ne ajutaţi în continuare.
Mulţumesc tuturor celor care au fost şi sunt alături de mine, şi, nu în ultimul rând, mulţumesc Părintelui Cristian pentru tot. Sunteţi un preot unic şi un om deosebit. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt să vă ţină în pază în fiecare clipă a vieţii dumneavoastră, să vă dea sănătate, putere, har şi tot ce vă doriţi.
AMIN

Maria din Mediaş