|
Ianuarie 2006
"Nu va avea omul pace pe pământ, câtă vreme nu va avea pace cu DUMNEZEU" (părintele ARSENIE BOCA), vorbă cu duh spusă şi de părintele CRISTIAN POMOHACI şi întărită de propria-mi experienţă. Îmi lipseau liniştea şi pacea sufletească, nu-mi găseam locul nicăieri, eram purtată de colo-colo fără ţintă precisă, asemenea unui vas pe o mare agitată, izbită din toate părţile. Eram izbită de neînţelegerile cu părinţii, de problemele de la servici, de lipsa unui tovarăş de viaţă, de lipsa prietenilor. Practic, din 24 ore cât are o zi, eu nu-mi găseam locul nicăieri. Plecam de acasă oarecum uşurată că scap de discuţiile cu părinţii, ajungeam la servici unde mă aştepta aceeaşi stare de încordare şi respingere din partea şefei şi a unei colege. După 10 ore de muncă mă întorceam la discuţiile de acasă. Toate relaţiile mele se terminau după câteva luni. Mă învârteam într-un cerc vicios din care nu puteam ieşi. Chiar şi căsnicia mea, dacă o pot numi aşa, a eşuat după doar câteva luni de calvar. Am încercat să schimb, fără succes, ceva în viaţa mea. Apelasem până şi la ţigănci care "dezleagă farmecele", diverse ghicitori: în cafea, cărţi, poze... În cele din urmă, DUMNEZEU văzând că mă tot dau cu capul de pereţi încercând să găsesc ieşirea, s-a milostivit şi mi-a deschis o uşă, m-a trimis la MOŞUNI. Cred că asta-i cea mai mare realizare a mea pentru care-i mulţumesc lui DUMNEZEU, căci dincolo de uşa aceea nu se află doar rezolvarea problemelor, ci mult mai mult: mântuirea. În ianuarie acum 2 ani, în 2004, am fost pentru prima dată la MOŞUNI, îmbrăcată în pantaloni, machiată, cu părul vopsit, purtam bijuterii şi nu mai ştiu exact dacă, nu eram cumva "însoţită" şi de o sticlă cu cafea. Fumam destul de mult. După prima slujbă de duminică la care am asistat, m-am lăsat de fumat. Nu mai ştiu exact dacă din acea zi sau din următoarea săptămână, dar ştiu că la foarte scurt timp. De atunci n-am mai fumat. Din ianuarie până în august, când am luat primul post, am mai făcut câteva drumuri la MOŞUNI, în încercarea de a sta de vorbă cu părintele. Ştiam că am nevoie de ajutorul dumnealui, că numai dânsul îmi poate prescrie reţeta vindecătoare. În tot acest timp, mersul la MOŞUNI şi părintele erau singurele mele speranţe. De astfel la MOŞUNI îmi găsisem şi liniştea; mi-am făcut şi multe cunoştinte printre cei care merg la biserică şi chiar şi printre săteni, aveam cu cine vorbi, eram încurajată, nu doar de compasiunea celor din jur, ci şi de mărturiile celor ce mergeau de mai multă vreme la MOŞUNI. Acolo am găsit o familie mare, acolo am simţit după multă vreme sentimentul de "acasă". În august, când am intrat să vorbesc cu părintele, eram insoţită şi de părinţii mei: mama, care nu putea să stea la slujbe (pentru că nu avea stare şi în permanenţă avea ceva de obiectat), era pentru a doua oară la MOŞUNI; tata, puţin mai docil dar fumător înrăit, era pentru prima dată. Ei mă aşteptau afară. Părintele nu era deloc străin de problemele mele, ba încă ştia lucruri despre mine pe care eu cu greu mi le aduceam aminte. Mi-a spus că rezolvarea problemelor mele este postul, dar că am nevoie de ajutorul părinţilor. În momentul acela, pentru nimic în lume n-aş fi crezut că părinţii mă vor ajuta postind. Nu pentru că nu mă puteam baza pe ajutorul lor sau pentru că nu ar fi fost capabili de orice sacrificiu pentru mine, dar nu-i vedeam nicicum postind - mama trebuia să meargă duminică de duminică la biserică, lucru greu de conceput atunci, iar tata să renunţe la ţigări, lucru care, mie cel puţin, mi se părea imposibil. Au intrat şi ei în biserică să vorbească cu părintele. Tata a zis că încearcă să renunţe la ţigări, pe când mama începuse să desfăşoare în faţa părintelui toată fişa ei medicală: că e diabetică de mai bine de 25 de ani, insulino-dependentă cu 4 insuline pe zi, că are probleme nenumărate cu inima şi că trebuie să-şi ia medicamentele de tensiune, că are nefropatie diabetică şi că trebuie să bea multă apă. E adevărat că mama are toate bolile de mai sus, dar părintele i-a zis: "credeţi că nu puteţi ţine post, dar puteţi". În cele din urmă, mama s-a lăsat înduplecată şi a zis şi ea că încearcă. Ei bine, vă spun că tata care fuma un pachet pe zi, în ultima vreme s-a lăsat de fumat. Mama, cu 4 insuline pe zi, posteşte şi două zile de post negru pe săptămână (în prezent suntem la postul 7) şi pot să mai spun că în zilele de ajunare nu-i creşte nici glicemia, nici tensiunea. Iar mama merge acum cu plăcere la biserică. Mie îmi merge mai bine la servici (cu colega cu care nu mă întelegeam, acum aproape că am devenit bune prietene), starea mea sufletească s-a schimbat şi s-a schimbat şi relaţia cu părinţii. Nu mă mai vopsesc, nu mă mai "feştesc", am renunţat să mai port bijuterii, mi-am lăsat şi părul să crească. Mai am încă multe de schimbat, atât interior cât şi exterior, dar ştiu că voi reuşi, cu ajutorul lui DUMNEZEU, să mă schimb. DUMNEZEU m-a ajutat foarte mult. Să nu credeţi că nu am întâmpinat şi greutăţi, să nu credeţi că a fost uşor sau că necuratul nu a încercat să ne pună piedici, dar DUMNEZEU a fost cu noi de fiecare dată şi a fost mai puternic. |