Părinte Cristian,

Una sintre apoftegmele Patericului (comoară de înţelepciune a omenirii) spune, în capitolul IV dedicat smereniei şi umilinţei că, atunci când eşti lăudat de cineva asemenea ţie, să-i arăţi ticăloşia şi păcatele tale, iar când lauda vine de la cineva mare („De la Tine este lauda mea în adunare mare" ps. 21, v29), să i te închini şi să-i răspunzi simplu: „Iartă-mă!" De aceea zic: Iartă-mă, părinte, că nu sunt vrednic să fiu numit ucenic. „Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greşelilor mele". Tocmai ce mi-aţi spus ce nu trebuie să uite un ucenic, am uitat chiar în acea clipă; de fapt, nici nu am priceput atunci ce mi-aţi zis. Nu mă ajută deloc memoria, nici măcar cea vizuală. În şcoală am fost învăţat să nu memorez, pentru că tot ce îmi trebuie găsesc în cărţi; trebuie doar să ştii să cauţi. Aşa că vin iarăşi şi vă rog să repetaţi ce mi-aţi spus (pentru că se spune că primul cuvânt al duhovnicului este de la Dumnezeu) ca să-l pot aşterne pe hârtie şi să-l port cu mine, căci „scripta manent". Şi există un pericol al uceniciei: acela de a obţine puteri pe care să fii tentat să le foloseşti în scop nefolositor, precum ucenicul lui Goethe (care a dezlănţuit zăgazurile apelor şi nu a mai ştiut cum să le oprească) sau ucenicii Iacov şi Ioan, când Îl însoţeau pe Mântuitorul în drum spre Ierusalim (Luca, 9, 54). Nu poţi mânca hrană tare cu dinţi de lapte (Evrei, 5, 13 – 14). Eu nu pot nici măcar să văd aura aproapelui din faţa altarului în timpul Sfintei Liturghii. Ochii noştri, orbi din naştere, nu-L văd pe Dumnezeu care umblă printre noi acum.
Un alt argument care susţine afirmaţia de mai sus este că nu mi-am amintit locul şi numărul de ordine al nici unuia dintre versetele din Noul Testament, atunci când aţi testat biserica. Nici măcar cel din Ioan, 1, 1, care este atât de cuprinzător. Nu-mi este de folos să afle oamenii ce încerc să vă transmit. Îmi e de ajuns că ştim noi trei. Mă înfior la gândul că, vreodată, Dumnezeu ar putea să mă întrebe ce vreau de la El, iar eu nu voi şti ce să-I răspund, în afară de a-I cere mântuirea. Căci inima îmi este încremenită (ps. 142, v2) după 50 de ani de boală. Şi după o lungă perioadă de boală, şi convalescenţa este anevoioasă. Părintele Arsenie Boca spune că, după ce tinereţea viguroasă ai dat-o dracului, acum vii la Dumnezeu şi îi oferi o bătrâneţe hârbuită şi ai şi pretenţia să o primească?! Dar Domnul iartă cu bucurie pe oricine se întoarce spre El, chiar în al 11-lea ceas. Încă ne face şi daruri. Iar cel mai preţios este darul preoţiei, prin care omul este îmbrăcat cu puterea de sus de a ierta păcatele, atribut prin excelenţă divin în Vechiul Testament („Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?" Marcu, 2, 7), dar acum transmis de la însuşi Iisus prin succesiune apostolică. Sfântul apostol Iacov spune, în cap. 4, v.6, că „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har". Iar mai departe sfătuieşte: „Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi se va apropia şi El de voi". Cine nu şi-ar dori această sfântă apropiere?
Îmi vine în minte o istorisire a Părintelui Cleopa: Era vorba despre un tânăr şi frumos călugăr, cu bucle blonde, proaspăt tuns în monahism, o pată de lumină între ceilalţi bătrâni mohorâţi de la Sihăstria, foarte râvnitor. A fost propus pentru a primi darul preoţiei, împotriva recomandării stareţului Cleopa de a mai aştepta hirotonirea. Apoi a fost trimis să slujească la biserica unui schit din munte. După un timp, a venit de la schit un bătrân, trimis să vestească stareţului că noului preot îi aprinde un înger lumânările noaptea în timpul slujbei. Cleopa a bănuit imediat ce fel este îngerul care aprindea lumânările şi l-a chemat la ordine pe tânărul preot, cu gând să-l trimită la podgorie, la cules struguri. Acesta însă s-a răzvrătit: „cum, eu, căruia îi aprinde îngerul lumânările, să merg la cules, laolaltă cu mirenii?" Şi a părăsit mănăstirea. E tare greu să te vezi pe tine mai jos decât toată făptura. Unora dracul le aprinde lumânările, altora le stinge. Ba mai şi strică maşina cu care mergem la casa Domnului. Şi asta în timp ce eram sub protecţia postului şi a rugăciunii. Am observat o diferenţă între rugăciunea din timpul postului şi cea din pauză: la psalmul 27, v. 2 („... când ridic mâinile mele spre locaşul Tău cel sfânt") în timp ce ridicam mâinile, simţeam pe dosul palmelor o boare ca o adiere, o apăsare uşoară de aer. Am căutat să aflu acea adiere şi după sfârşitul postului, dar aceasta dispăruse, chiar dacă am căutat-o cu tot dinadinsul. (Nu am mai mărturisit nimănui acest simţământ.)
Adaptând un vers din „Noi vrem pământ" a lui Coşbuc, se poate spune: Să nu dea Dumnezeu cel sfânt să ne îmbrăcăm cu toate armele lui Dumnezeu (Efeseni, 6, 11) enumerate de Apostolul Pavel: platoşa dreptăţii, pavăza credinţei, coiful mântuirii şi sabia Duhului, că atunci va plânge cel ce acum râde. Dar mă rog să am dreapta socoteală, atât de apreciată de Sfinţii Părinţi. Mai ales că doctorul trebuie să se vindece întâi pe sine însuşi şi abia apoi poate vindeca pe alţii, iar eu sunt încă în convalescenţă. Îmi doresc să nu fac de ruşine sfântul al cărui nume îl port, chiar dacă în popor se spune că Gheorghe este nume de slugă. Aşa să mă ajute Dumnezeu să fiu slujitor al Lui („... să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor." Marcu, 9, 35; „... să fie tuturor slugă" Marcu, 10, 44). Şi să-mi dea credinţă, că mult îmi lipseşte. Un îndem greu de urmat ne face Mântuitorul prin gura Sfântului Apostol Ioan când ne spune, în cap 12, v. 26: „Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu." „Împărţit-au hainele Mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi". Cine este omul care Îl poate urma pe Domnul Iisus pe cruce şi care să poată privi cu compasiune spre cei ce l-au răstignit iar acum, la piciorul crucii, împart bunurile celui crucificat? Dar ce mare recompensă îl aşteaptă pe cel ce va reuşi: „Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti.".
La fiecare nouă ascultare a cuvântului părintelui Rafail Noica descopăr alte aspecte. O dată l-am auzit citându-l pe părintele Sofronie astfel: „Să ne prefacem că credem, şi Dumnezeu se va preface că există". Aceasta echivalează cu păşirea pe prima treaptă a Scării, nivelul meu actual. Ce voi face atunci când nu se va mai preface? Dumnezeu se coboară până la nivelul omului şi acordă atenţia Sa omenirii – o clipă din istoria Pământului, la rândul ei o clipă din timpul Universului – El, care a făcut cerul şi pământul şi care e imuabil şi veşnic, fără de timp şi fără de spaţiu, şi pe care mintea omenească nu-L poate măcar bănui, nicidecum cuprinde. Vezi încercările de explicare a naşterii şi expansiunii Universului (Big Bang), de formare a stelelor şi planetelor, toate cu punctele lor slabe. Una dintre teorii susţine că corpurile cereşti ar fi formate prin condensarea prafului stelar. În această concepţie, noi am fi praf stelar. Şi nu e departe de adevăr, că praf şi tină suntem. Acum teoria revoluţionistă a lui Darwin este reconsiderată.
Într-o zi m-am rugat să-mi arate pentru ce să mă rog, şi mi-a arătat pe fratele meu mijlociu, Constantin, cel ce poartă moştenirea urmărilor păcatelor încă de la 16 ani, când a apărut primul semn al bolii, transmis genetic, pe care totuşi a reuşit să-l stăpânească cu ajutorul doctorilor şi al lui Dumnezeu. Doamne, vezi smerenia lui şi osteneala lui, şi-i şterge toate păcatele. Oare de ce rugăciunile noastre sunt formulate la persoana I singular (ego) chiar şi în mulţi dintre psalmi? Şi în timp ce ne adresăm aproapelui nostru cu pronumele de politeţe, pe Dumnezeu Îl tutuim, folosind persoana a II-a singular, ca şi cum ne-ar fi familiar. Ba am ajuns să-I cer ajutorul când urmează să mă înfăţişez înaintea omului.
Tot Rafail Noica, vorbind despre obişnuinţă, spunea că ucenicii lui Iisus s-au obişnuit cu minunile săvârşite de El şi ajunsese să li se pară normal să hrănească, de exemplu, 5000 de bărbaţi cu 5 pâini. Ajunsese ceva firesc şi se ocupau de organizarea oamenilor în grupuri şi de împărţirea pâinilor frânte de Mântuitorul şi nu se mai gândeau la Cel care dă pâine îngerească. Pentru sfinţi, starea de minune ajunge firească. Chiar el însuşi se obişnuise cu prezenţa părintelui Sofronie care, bătrân şi suferind fiind, nu mai primea vizitatori, dar nu-i refuza niciodată pe cei ce veneau la el bolnavi de cancer. Mai târziu a realizat ucenicul Rafail că după ce ajungeau acasă, în Grecia, se petrecea ceva de continuau să vină oameni bolnavi până în Anglia. Şi la Moşuni continuă să vină din ce în ce mai mulţi oameni, că nu mai încap în micuţa biserică. Şi motivul este acelaşi: se petrece ceva. Iar părintele Sofronie, zâmbind, comenta: „Ei mă cred sfânt, dar lucrul acesta este bun, pentru că cred în rugăciunea mea. Şi cancerul este o boală care se teme de rugăciune. Dar găseşte Dumnezeu căi să mă smerească." Pentru fiecare dintre noi are câte o cale. Atât de adaptabil e omul, că poate şi o minune să o banalizeze, cum de altfel au încercat iudeii să facă cu minunea învierii. Am auzit glasuri care spun că Ierusalimul a ajuns obiectiv turistic. Oricum, nu am speranţe să ajung prea repede pe meleagurile pe care a umblat Domnul Iisus. Aş fi încântat dacă ne-ar ajuta Domnul să ajungem la Sfântul Munte Athos, unde am auzit că încă dăinuie atmosfera de rugăciune a primelor veacuri, neviciată de civilizaţie. Şi este şi mult mai la îndemână pentru noi, românii.
Psalmul 4, versetul 1, spune: „Întru necaz m-ai desfătat". Dar noi nu avem nici pe departe necazurile îndurate de primii creştini, care au pus bazele credinţei. Trăim într-un confort din ce în ce mai mare şi într-o libertate tot mai largă. Dar asta înseamnă şi libertate de credinţă, de care nu au beneficiat înaintaşii noştri şi de care noi putem profita. Nu mai departe decât acum 250 de ani generalul Bucov, la ordinul Mariei Tereza, a distrus toate mănăstirile ortodoxe din Ardeal: cele din lemn le-a incendiat, iar cele zidite le-a distrus cu tunurile, şi călugării au fost măcelăriţi. Puţini au scăpat cu fuga peste munţi, în Moldova. Şi au înfiinţat acolo noi aşezăminte monahale. Poate şi din această cauză moldovenii sunt mai înclinaţi spre latura duhovnicească a vieţii, iar noi mai mult spre cea materială. Mare parte dintre cei sporiţi au provenit din Moldova.
Ca să arate că Dumnezeu nu dă darul cu măsură, părintele Rafail povestea cele auzite de la un medic din Republica Moldova: Undeva lângă Moscova există o mănăstire de călugări. Din timp în timp, merge acolo un doctor din Moscova, chirurg iscusit, care are 24 de copii înfiaţi. Cei de la mănăstire i-au propus să devină preot, dar el a refuzat. La mănăstire are chilie rezervată lui unde îşi petrece câte 4 zile, iar când iese de acolo are impresia că au trecut doar câteva minute. Apoi face exorcizări puternice şi, după rugăciune, extenuat, iese afară din curtea mănăstirii şi fumează o ţigară.
Dumnezeu să ne ajute să cugetăm la toate lucrurile Sale cu smerită cugetare şi să ne gândim la faptele mâinilor Sale, aşa cum ne îndeamnă în psalmul 142, versetul 5. Să ne ferească de împrăştierea gândurilor la rugăciune şi să ne înveţe cum să facem voia SA, „că Tu eşti Dumnezeul meu".
Când am început scrisoarea, voiam să transmit doar câteva gânduri, în special legate de ideea de boală (fizică sau sufletească). Psalmul 104, v 36, descrie starea de sănătate a poporului evreu la ieşirea din Egipt: „.... şi nu era în seminţiile lor bolnav". Iar acum vedem bolnavi în tot locul, urmare a înmulţirii păcatului, aşteptând tămăduirea, unii de la doctori, alţii de la Dumnezeu. Un fenomen de amploare este consumul de substanţe care creează dependenţă. Îmi povestea cineva că în Spania, conform unor statistici neoficiale, 80% dintre tineri se droghează. Numai ce îi vezi pe stradă că îşi trag nasul, ca şi cum ar fi răciţi, pentru că au senzaţia că le curge nasul continuu. În Olanda, folosirea drogurilor uşoare este permisă de lege, iar în România abia de acum pătrund, o dată cu creşterea stării de bunăstare şi de „buiecie" (şi de lipsă a necazului, aş putea spune). Dar cea mai mare extindere o are alcoolismul, etichetat de biserică drept păcat şi tratat de psihologia occidentală drept boală şi găsit mai în toate păturile sociale, în special la cei cu o situaţie materială mai precară. Oricum, nu se poate enunţa o regulă. Maica Siluana este un exemplu de jertfă pentru ajutorarea celor de la marginea societăţii, a orfanilor, copiilor străzii sau a celor ce se droghează. Nu ştiu câţi oameni i-ar putea urma exemplul.
Părintele Rafail Noica, vorbind despre alcoolici, îi prezenta drept oameni care tânjesc după o altă viaţă decât cea în care trăiesc, după extaz sau beatitudine şi făcea o paralelă între aceştia şi cei ce tind spre orizonturi duhovniceşti, dar cu mijloace diferite. Există o apropiere şi la nivel etimologic: spirt, provenit din englezescul spirit, iar alcohol, din arabă, dintr-un cuvânt care ar însemna tot spirit. Nu ştiu ca etimologia să aibă vreo explicaţie plauzibilă a acestei boli.
Într-un alt cuvânt, ţinut în faţa unei audienţe formată în majoritate de doctori (aşa se înţelege după modul de adresare), părintele Rafail explica cum orice efort, chiar şi ridicarea mâinii, uzează o cantitate de sânge care se înnoieşte continuu. Cu atât mai mult o rugăciune ce sleieşte de puteri cere jertfă de sânge. Sfântul Macarie, care cu toate că nu postea mult era foarte slab, fiind întrebat de aceasta, a răspuns că băţul cu care mesteci în jar se arde şi el. Oricine ajunge în preajma focului dumnezeiesc se consumă, jertfindu-se prin rugăciune. „Căci Dumnezeul nostru este şi foc mistuitor." (Evrei, 12, 29). Iar rugăciunea pentru lume te pune în opoziţie cu diavolul, stăpânitorul acestei lumi, care simte pericolul surpării puterii lui. Şi reacţionează. Iar de aceasta, numai Dumnezeu singur ne poate apăra.
Am avut intenţia să anulez scrisoarea din cauza tonului care mi se părea superficial şi nehotărât şi din cauza nemulţumirii mele privitoare la concizia şi expresivitatea exprimării, dar m-am răzgândit. Şi, după cum vedeţi, Domnul a adus-o în mâinile dumneavoastră împreună cu gândurile mele aşa cum sunt ele, bune sau rele. „Căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele." (Ecclesiastul, 12, 14).
Domnul să vă însoţească şi să vă aibă în pază acolo unde veţi merge.
Binecuvântaţi şi mă iertaţi, părinte sfinte.

Bistriţa, 10 iunie 2008

Cu mult drag,
Gheorghe