Florena – Bistriţa

Facă-se voia Ta!

Aş vrea să-I scriu o scrisoare lui Dumnezeu şi nu ştiu cum să încep. Să mă adresez cu „Atotputernice" sau „Bunule Dumnezeu" sau „Doamne-Doamne"?
Nu pot să încep astfel o epistolă atât de aleasă.
Şi atunci, ca să nu greşesc, nu scriu nimic şi las foaia albă la începutul paginii.
Nu pun nici data. Ce contează pentru Dumnezeu data (ziua, luna, anul). Pentru Dumnezeu timpul este veşnicia.
Şi atunci, în gând, spun cu sfială: „Doamne Dumnezeule, ce greu e să-Ţi scriu!"
Trec direct la cuprinsul scrisorii. Aş dori să-I dau veşti despre mine, despre necazurile şi bucuriile mele, să-I scriu cât de mult contează existenţa Lui în viaţa mea; să-I mulţumesc cu recunoştinţă pentru fiecare răsărit şi apus de soare, pentru tot ce mi-a hărăzit.
Dar, în ce grai să-i scriu? În graiul minţii, al inimii, al sufletului? Poate cel mai bine al inimii.
Şi pe urmă să închei şi să mă iscălesc. Dar sunt multe fiinţe pe pământ cu numele meu. Cum va şti Dumnezeu care dintre ele sunt „eu"? Poate în catalogul lui Dumnezeu, acolo sus, eu am un alt nume, mai muzical, format din armonii divine, iar codul meu numeric este veşnicia şi nu cel din buletin.
Şi atunci, cred că este bine să nu mă iscălesc ca să nu creez confuzii.
El ştie toate şi poate orice. El ştie totul despre mine şi-mi călăuzeşte paşii.
Mă gândesc că în faţa Atotputernicului, cuvintele mele trebuie să fie puţine şi pe foaia pregătită pentru scrisoare desenez clar „FACĂ-SE VOIA TA".
Iată cât de simplu e să-I scriu lui Dumnezeu!
Apoi, ca să ajungă scrisoarea mea la destinaţie, mă voi sui pe munte şi o voi lăsa să cadă, dusă de vânt.
Poate mai bine să o pun pe apa râului ca să o ducă spre oceanele lumii.
Dar, mai bine mă închid în camera mea, şi în chilia sufletului Îl voi pofti în taină, cu plecăciune, pe Dumnezeu, ca să-I înmânez personal scrisoarea.