Scriu această mărturie cu speranţa ca tu, cititorule, să găseşti răspuns la unele întrebări pe care ţi le pui, şi anume: De ce la Moşuni? De ce Părintele Cristian Pomohaci? (pe care îl cunoşti probabil în altă ipostază decât cea pe care ţi-o relatez eu, poate ca interpret de folclor).
Nimic nu se petrece la voia întâmplării în lucrarea lui Dumnezeu.
Cele pământeşti provin dintr-o lucrare trupească, cu puteri omeneşti, iar cele ale bisericii sunt de la Hristos, marcate de dragostea, de harul Lui, şi, chiar dacă sunt făcute prin oameni (sfinţi), toate sunt de la Dumnezeu. Căci oamenii sunt preschimbaţi, în primul rând prin pocăinţă şi credinţă, de harul Duhului Sfânt. În ei domneşte pacea, dragostea, blândeţea şi toată bunătatea Lui, împrăştiind din acestea şi în jurul lor. Aceasta pentru că harul îi sfinţeşte, îi transformă, îi învie la propriu într-o măsură mai mare sau mai mică.
Harul este atingerea lui Dumnezeu de făptura Sa, El nu este un dar creat din această lume, ci este "pacea lui Dumnezeu care covârşeşte toată mintea" (Filipeni cap 4, verset 7), care nu-i din veacul acesta.
Harul, puterea sfinţitoare a lui Dumnezeu, e veşnic şi înveşniceşte, şi sfinţeşte făptura. Autoritatea în biserică este de la Dumnezeu.
Cei ce au părtăşie cu El capătă puterea de a distinge şi a vesti voia lui Dumnezeu.
Părintele Cristian este alesul lui Dumnezeu, investit cu putere şi autoritate, sfinţit şi consfinţit pentru a ne păstori pe noi, pe cei pe care Dumnezeu ne-a învrednicit să-L cunoaştem în casa Domnului de la Moşuni.
Trupul bisericii e al lui Hristos şi e sfânt de la El şi dă sfinţenie mădularelor sale, care sunt întinate prin păcate, dar caută tămăduire la El. Cine nu se adapă din această sfinţenie prin sfintele taine şi printr-o vieţuire bisericească rămâne gol, lipsit de puterea mântuitoare a lui Dumnezeu şi nu are şi nu va avea viaţă în el însuşi.
"Cine vrea să aibă pe Dumnezeul drept Tată trebuie să aibă biserica drept mamă" (Sf. Ciprian).
Expus celor mai diverse şi mai periculoase ispite, omul de astăzi se arată tot mai puţin dispus să creadă în Dumnezeu din toată inima. Atâta timp cât la baza acţiunilor sale nu-L va aşeza pe Dumnezeu, toate acestea se vor dovedi din capul locului sortite eşecului. Atât timp cât vom încerca să ne bazăm doar pe propriile noastre puteri, excluzându-L pe Dumnezeu din planul existenţei noastre, nu vom face altceva decât să ne condamnăm singuri la neîmplinire. Fără Dumnezeu, existenţa umană în întregul ei nu este decât deşartă alergare.
"Fără Mine nu puteţi face nimic" (Ioan cap 15, verset 5).
Cât de bine ne transmit aceste cuvinte mesajul, căci finalmente omul nu poate exista decât în măsura în care este în Dumnezeu. Restul nu este decât o neinspirată abordare a realităţii, a realităţii pe care omul de astăzi o confundă tot mai des cu formele sale false şi înşelătoare.
Se pare că omul modern nu mai ştie de "adevărata realitate" care este Dumnezeu, sau nu mai vrea să se apropie de El. De aici eşecul eforturilor şi sentimentul de neputinţă şi amară zădărnicie care-l încearcă. Credinţa în Dumnezeu îţi dă speranţă, pace, linişte sufletească cum nu ţi le poate da lumea şi nici un bun lumesc.
În biserica de la Moşuni am găsit hrană (cuvântul lui Dumnezeu) şi închinare, surori şi fraţi adevăraţi, Părintele Cristian fiindu-mi mai aproape în necazurile ce m-au determinat să ajung aici, decât un frate.
Am ajuns la Părintele Cristian mânată de suferinţa grea şi îndelungată a mamei mele, provocată de o boală gravă (depresie severă pe fond organic). Deşi tratată la spitale din Sibiu, Târgu Mureş şi Cluj de profesori de specialitate, administrarea medicaţiei de ultimă generaţie, în diverse scheme de tratament, nu i-a ameliorat boala şi nu i-a uşurat suferinţa.
Verdictul medicilor era unul foarte greu de acceptat pentru noi copiii, relatându-ni-se faptul că, în scurt timp funcţia cerebrală se va deteriora, astfel încât mama să ajungă ca o "legumă", nemaicunoscându-şi trecutul.
Am mers la Moşuni tare îndurerată, dar nu fară nădejde în cel care este doctorul suprem şi care vindecă toate bolile, dacă credem cu adevărat. Cu ajutorul lui Dumnezeu am luat canon (post), deşi sufăr de diabet zaharat insulino-dependent de acum 17 ani. Nimeni nu m-a încurajat, toţi ai mei spunându-mi că este o aberaţie să nu mănânc 24 de ore, eu administrându-mi în mod normal 4 prize de insulină pe zi. În ziua de post mă simţeam foarte bine, echilibrul glicemic fiind bun, Dumnezeu mi-a ajutat să ţin 5 posturi a câte 9 săptămâni fiecare.
Sunt căsătorită de 5 ani, am vârsta de 33 ani şi din motive medicale (diabet, trompa uterină stângă extirpată) medicii nu ne dădeau speranţe că am putea avea copii, deşi ne doream foarte mult acest lucru.
După patru posturi am rămas însărcinată, iar soţul meu, văzând roadele credinţei mele, şi-a întărit credinţa, mulţumind lui Dumnezeu pentru darul minunat ce ni-l dă, ţinând el post în continuare.
Dumnezeu este cel care face minuni, cel care vindecă, prin credinţa şi rugăciunile noastre. El ştie ce şi când să ne dea, noi înarmându-ne cu nădejde şi răbdare.
Dragă cititorule sper să-ţi fie de folos aceste rânduri, iar dacă soarta ţi se pare vitregă şi tristă, caută-L pe Domnul care are uşa deschisă mereu şi ne cheamă pe toţi copiii Lui, fiind nepărtinitor şi mult milostiv, dar drept.
Dintre orbii toţi ai lumii, orbul cel lovit mai greu este cel ce,
Deşi vede, n-a văzut pe Dumnezeu!
Cel mai fericit e-acela făr'a ochilor lumină,
Care-n cer pe ZiditoruI L-a văzut şi Lui se-nchină!
Dintre-aceşti doi orbi ce-n viaţă mila Domnului o sorb,
Cel dintâi e-n veşnicie cel mai vrednic de plâns orb!

Daniela din Sibiu