"Crezut-am, pentru aceea am grăit." (Psalmul 115)

Moşuni ... Un sat, undeva în inima ţării. Un loc neştiut de multă lume, până acum vreo 6 ani, când viaţa oamenilor de acolo s-a schimbat. Un sat cu o biserică mică, dar cu un preot cu inimă mare şi cu mult har.

Venind dinspre Târgu Mureş, parcurgem cu maşina un drum sinuos, urcând şi coborând dealuri, admirând frumuseţea peisajului care ne înconjoară, întrebându-ne deodată unde a dispărut drumul, atunci când, la ieşirea din pădure, în faţă îţi apare doar o vale frumoasă şi adâncă, pentru că drumul îngust coteşte brusc la dreapta. La un moment dat, pe marginea drumului apare un indicator care ne arată că până la Moşuni mai avem de parcurs 2,5 km, şi că, pentru a ajunge acolo trebuie să părăsim drumul judeţean şi să o luăm la stânga.
Drumul comunal pe care am intrat e prăfuit şi plin de pietre, dar aş putea spune că acum e bun. Îmi amintesc când am ajuns aici prima oara. Acum trei ani şi aproape jumătate, într-o dimineaţă de vineri, a lunii mai. Plecasem cu noaptea-n cap din Bucureşti pentru a ajunge aici, dar oricât de mult ne grăbisem, era deja târziu. Cei 2,5 km pe drumul desfundat de atunci mi s-au părut cei mai lungi din toată călătoria.
Între timp, m-am schimbat atât eu, cât şi drumul...
La prima vedere ai zice că poate pe aici se aventurează doar căruţele şi probabil maşinile localnicilor, care cred că sunt în majoritate Dacii. Şi totuşi, din momentul în care ai intrat în Moşuni îţi dai seama ca nu e deloc aşa. Pe uliţa satului, aproape de poarta sculptată în lemn, printre raţe şi gâşte, mulţime de maşini de marcă: Volkswagen, Renault, Skoda, Fiat, Ford, etc – modele mai vechi sau mai noi - alături de diverse modele Dacia şi câteva microbuze. Iar plăcuţele lor de înmatriculare arată că stăpânii lor vin din mai toate zonele ţării, ba chiar sunt şi câteva maşini înmatriculate în străinătate. Nu este aşa în fiecare zi, ci doar în zilele de vineri şi de duminică. De ce? Pentru că dincolo de acea poartă se găseşte curtea bisericii din Moşuni, biserică care, în zilele respective, devine plină ochi de credincioşii care vin să participe la Sfânta Liturghie.

Pe la ora 9:30 biserica e deja plină de oameni – bărbaţi şi femei, tineri, bătrâni şi copii, persoane din toate categoriile sociale. Majoritatea venind cu câte o problemă, aşteptând să găsească aici ajutor.
Îmi fug iar gândurile către prima mea venire aici, pe care am făcut-o atunci probabil din curiozitate. Persoana care mă adusese nu îmi dăduse foarte multe detalii, dar, faptul că fusese impresionat, m-a intrigat. Nu l-aş fi considerat pe acel prieten o persoană religioasă, aşa că era ceva ciudat în faptul că bătea atâta drum până aici. Ziua aceea de mai era caldă, iar în biserică era aglomeraţie. Nu mă prea dusesem eu la biserică până atunci, de Crăciun şi de Paşti mi se părea că e suficient, dacă nu chiar prea mult. Aşa că mi-a fost greu să rezist înăuntru cele câteva ore cât a durat slujba – la început s-au citit psalmi, apoi a început liturghia. Mi-era cald, simţeam că nu mai pot să respir şi aş fi vrut să ies afară, dar prietenul cu care eram nu m-a lăsat. A făcut bine.
A venit şi momentul predicii, şi deodată lucrurile s-au schimbat. Abia atunci mi-am dat seama că, nu preotul despre care mi se vorbise era cel ce slujise la Sfânta Liturghie. Părintele Cristian a început să vorbească cu voce puternică, cu timbru plăcut. Înainte să ajung la Moşuni căutasem pe internet informaţii, atât despre Moşuni, cât şi despre Părintele Cristian – nu găsisem mai nimic, iar unica fotografie găsită pe web, cea de pe coperta casetei de muzică populară, fusese prea mică ca să îmi dau seama cu adevărat cum arată. Poate că imaginea care ne vine automat în minte atunci când vorbim despre un preot cu har este aceea a unei persoane în vârstă, eventual cu părul alb şi cu barbă, cel puţin unii dintre noi aşa văd lucrurile. Total neadevărat, pentru că, Părintele Cristian este tânăr, înalt şi subţire, cu voce plăcută, dăruit de Dumnezeu cu inteligenţă şi pricepere de a explica pe înţelesul tuturor tainele ascunse dincolo de cuvintele din Noul Testament. Şi mai presus de toate, dăruit cu mult har. Îmi amintesc că, brusc, mi-au trecut şi oboseala, şi foamea, şi starea de rău, am uitat că îmi era foarte cald şi că voiam să ies afară şi am ascultat cu interes ceea ce ni se predica.
Toate acestea sună ca o poveste, dar sunt adevărate. Astăzi, după trecerea unor ani, mă simt bine să stau în biserică, să ascult psalmi, să cânt şi să plâng şi să mă bucur împreună cu ceilalţi. E lung drumul până la Moşuni, dar pentru întâlnirea cu Dumnezeu merită. Şi de fiecare dată plec de acolo cu ceva mai multă putere de a înfrunta greutăţile vieţii, pentru că simt că Dumnezeu e lângă mine.

În zilele de vineri, Părintele Cristian stă de vorbă cu oamenii care vin la Moşuni. Cu necazuri multe, mai mici sau mai mari. În curtea bisericii se leagă uşor conversaţiile şi poţi afla din problemele cu care au venit ceilalţi. Uneori mă înspăimânt când aud prin ce trec semenii mei, sau când îi văd pe cei bolnavi, şi mă gândesc cât de mărunte sunt problemele mele faţă de ale lor. Atunci conştientizez cel mai bine, cât de mult mă iubeşte Dumnezeu: sunt sănătoasă, am un servici bun, am un copil inteligent ... Sunt lucruri care ni se pare că ni se cuvin şi nu ne punem vreodată problema dacă le merităm sau nu. Ne-am obişnuit atât cu ele, încât abia atunci când dispar remarcăm că le-am avut. Şi suntem supăraţi pentru că ne-au fost luate, fără să căutăm să aflăm de ce... Nu ştim să mulţumim, precum psalmistul David: „Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte." (psalmul 138).

În uşa bisericii a ieşit un băiat. Alin, la numai 18 ani, este incredibil de calm şi de matur pentru vârsta lui, şi reuşeşte să facă linişte şi ordine între oamenii care nu mai contenesc cu întrebările. Mă uit de multe ori la el şi nu-mi vine să cred că un adolescent se poate comporta aşa. E încă elev şi reuşeşte să îmbine mersul la liceu, cu ajutorul pe care îl dă Părintelui Cristian. Mă gândesc la fata mea, are aceeaşi vârstă, dar ce preocupări diferite! Domnul să-l binecuvânteze pe Alin, să reuşească să ajungă un preot plin de har.

Nu ştiu dacă toţi oamenii care îşi aşteaptă rândul la uşa bisericii au venit aici pentru că vor să-L găsescă pe Dumnezeu. Cred că foarte mulţi au venit pentru a găsi un răspuns, sau o îndrumare de la Părintele Cristian, dar neştiind de ce cuvintele lui au atâta putere.
E greu să aştepţi, să vezi că se face noapte şi că nu ai reuşit să intri. Va trebui oare să mai baţi drumul până aici şi în altă vineri? Pentru cei mai mulţi răspunsul este „da".
Eu personal am venit de trei ori până să pot sta de vorbă cu Sfinţia Sa. Şi acum sunt convinsă că nu contează doar numărul de ordine pe care l-ai primit, ci mai ales "inima" cu care ai venit acolo. Crezi cu adevărat că vei găsi ajutor şi vrei să urmezi sfatul primit, sau doar priveşti totul ca pe o curiozitate şi vrei să verifici dacă şi ţie îţi va spune Părintele Cristian lucruri pe care nu le cunoşti decât tu?

M-a marcat prima mea discuţie cu parohul de la Moşuni. În afara faptului că ai în faţă un om deosebit de inteligent, nu te poţi abţine să nu te întrebi de unde ştie lucruri cunoscute doar de tine. Pentru că uităm că Dumnezeu este Cel ce le ştie pe toate. Şi nu ne dăm seama că, dacă nu le ştie de la noi, înseamnă că le ştie de la Domnul. Veştile pe care le-am primit atunci n-aş putea spune că au fost întocmai pe voia mea, dar mi-au deschis cumva ochii. Vreme de mai bine de un an şi jumătate nu am mai trecut pe la Moşuni. Dorinţa pe care o aveam se putea îndeplini prin post şi rugăciune, dar nu avea să-mi facă viaţa mai bună, poate chiar dimpotrivă, îmi spusese Părintele. Pe vremea aceea mi se părea că e singura problemă pe care o aveam de rezolvat, şi dacă tot nu avea să-mi aducă nimic bun, pentru ce să încerc? E greu să-ţi recunoşti problemele, să conştientizezi că le ai. Deşi mă gândeam la ceea ce mi se întâmplase la Moşuni, nu credeam că mă voi reîntoarce vreodată. Şi totuşi, Dumnezeu n-a uitat de mine şi m-a adus pe drumul cel bun, într-un moment în care acest lucru părea imposibil. Credeam că lucrurile îmi merg bine, că sunt pe drumul care trebuie şi că sunt fericită. Totuşi, lipsea ceva... Nu aş fi putut spune exact ce.
Acum ştiu că nu-L cunoşteam pe Dumnezeu. Chiar dacă toată viaţa am considerat că există o entitate, numită Dumnezeu, nu mi-a fost clar cum stau lucrurile. Spuneam câte o rugăciune când şi când, dar am trecut la un moment dat printr-o perioadă grea în care mi-am zis că Dumnezeu nu mă aude, deci ce sens are să mă rog? Nu cedam rugăminţilor bunicii care mă povăţuia: „mai spune şi tu o rugăciune". Mi se părea fără sens să merg să ascult un preot într-o biserică. Acum, acele vremuri par tare îndepărtate, chiar dacă nu a trecut aşa mult timp de atunci. Parcă sunt într-o altă viaţă, şi aş putea spune că acest lucru este chiar adevărat, pentru că eu nu mai sunt persoana de atunci...

Dar, să lăsăm trecutul... Aşteptăm în continuare la uşă şi suntem nemulţumiţi. E târziu, poate că ne este frig, sau dimpotrivă prea cald. Oare de ce cei ce au intrat stau atât de mult înăuntru? Sau, dimpotrivă, nu este nimeni înăuntru decât Părintele Cristian, oare ce face? Nu ştie că noi aşteptăm? Uităm de cele mai multe ori că şi Părintele Cristian este om ca şi noi. Ne întrebăm oare dacă este obosit, sau flămând, sau bolnav, sau are vreun necaz? Ne gândim că poate cu o noapte înainte a fost la munca câmpului, că s-a întors de acolo la ora 2 noaptea, că este încă de dis de dimineaţă în biserică, că a slujit la Sfânta Liturghie, că a vorbit cu zeci de oameni şi le-a ascultat necazurile? Ne punem problema că va face acest lucru în continuare, până aproape de miezul nopţii, când se ţine slujba miezonoptică? Şi că totul nu se va sfârşi aici, pentru că, după ora 1 din noapte, Părintele va spovedi o parte din credincioşii care vin acolo? Şi că sâmbătă dimineaţa va asculta din nou problemele cu care au venit oamenii la Moşuni?
Acestea ar trebui să fie întrebările pe care să ni le punem, dar în locul lor, alte lucruri ne frământă: oare cât pământ are, dar de unde, are şi tractor? Are animale multe? Ce se întâmplă cu prescurile care sunt date la altar? Ce face familia lui?
Poate că aceste întrebări nu sunt puse cu răutate sau cu invidie, ci mai mult dintr-o dorinţă de a şti cât mai multe despre omul pe care-l respectăm şi-l iubim. Sau poate nu ...

Uităm de cele mai multe ori să mulţumim. Pentru sfaturile primite, pentru răbdarea cu care suntem ascultaţi, pentru mustrările pe care le primim, pentru dragostea pe care ne-o poartă. Considerăm că este de datoria lui. Oare? Câţi dintre preoţii pe care-i cunoaştem s-ar ridica de pe patul de spital unde zac înconjuraţi de tuburi şi fire, în seara de 31 decembrie, pentru a veni să ţină slujba din noaptea Anului Nou? Motivul? Ştie că lumea este adunată în biserica de la Moşuni, aşteptând să sărbătorească schimbarea anului alături de Dumnezeu. Şi alături de Părintele Cristian. Nu vrea să ne dezamăgească...

Nu întotdeauna sfaturile pe care le primim ne bucură. Poate ne doare ceea ce ni se spune, şi este greu să acceptăm că ceea ce vrem noi nu se poate. Nu ştim a vedea că, de fapt ceea ce ni se pare acum rău ne fereşte de un rău mai mare, şi că este spre binele nostru. Nu neapărat pentru perioada imediat următoare, dar pentru restul vieţii.
Părintele Cristian ne învaţă cum trebuie să ne ducem fiecare „crucea", să nu ne uităm în stânga şi în dreapta la ceilalţi şi să ni se pară că lor le este mai uşor: „Aş vrea să înţelegeţi lucrul acesta. Nu gândiţi că dacă alegeţi cum să trăiţi şi cum să faceţi slalom printre necazuri şi printre încercări sunteţi creştini. Nu! Ducându-vă crucea. Ducându-vă viaţa. Viaţa noastră să ştiţi că este aşa cum Dumnezeu o lăsat-o pentru fiecare, nu credeţi că-i mai grea sau mai uşoară pentru alţii. Viaţa are atâtea necazuri, numai câte putem noi să le ducem, nici să ne îndoim, nici să ne distrugem. Dacă vrei să-ţi alegi o altă viaţă înseamnă că fugi de cruce.ot;

Citind din Noul Testament am învăţat despre Iisus, dar mai ales despre mine. Dacă te concentrezi la ceea ce citeşti, aproape de fiecare dată poţi să descoperi câte ceva din înţelesurile ascunse. Cât despre psalmi – poţi să îi citeşti ca pe o poezie, sau poţi să simţi ceea ce scrie în ei şi să ridici o rugăciune adevărată către Domnul Dumnezeul Tău. Părintele Cristian spune că minunile se pot întâmpla numai prin credinţa oamenilor. Şi la Moşuni nu sunt puţine. O parte dintre oameni, după rezolvarea necazurilor cu care au venit aici, uită să mai treacă prin Casa Domnului şi să aducă mulţumire. Dar sunt şi persoane care vin şi aduc mărturie despre binefacerile pe care le-a revărsat Domnul asupra lor.

Am cunoscut la Moşuni oameni de nădejde, iar acum pot spune că am prieteni prin multe colţuri ale ţării, oameni pe care ştiu că mă pot baza. Nu este nimeni perfect şi fiecare are defectele sale, dar majoritatea celor ce vin aici au inima deschisă şi sunt săritori. „Cei fără răutate şi cei drepţi s-au lipit de mine, că Te-am aşteptat, Doamne" (psalmul 24).

Am numărat într-o noapte de vineri persoanele care participau la slujbă, erau aproximativ 300, poate ceva mai puţini, sau poate mai mulţi. Mă gândesc la biletele care sunt date dimineaţa la altar, aproape fiecare om îşi scrie păsul. Este evident că e mult mai uşor să ne plângem, decât să mulţumim. Părintele Cristian ştie ce scrie în fiecare bileţel, deşi unele sunt chiar scrisori lungi, şi răspunde, după caz, atunci când oamenii trec pe la miruit. Fiecare primeşte răspunsul la întrebarea lui, nu a altuia. Veţi zice că pe unii îi cunoaşte, că vin de multă vreme ... Dar celor care atunci au trecut pentru prima oară pragul bisericii, cum le poate şti necazurile? Duhul Sfânt este alături de el. Domnul să-l binecuvânteze pe Părintele Cristian pentru dragostea cu care ne îndrumă pe fiecare, pentru răbdarea pe care o are şi pentru tot ceea ce face pentru noi.

Mă consider binecuvântată pentru că am ajuns la Moşuni unde L-am aflat pe Dumnezeu şi îi mulţumesc din inimă prietenului care m-a adus, indiferent de metoda pe care a folosit-o. Dumnezeu lucrează prin oameni, obişnuia sa-mi zică, şi aşa este.
Am scris aceste rânduri pentru că mă gândesc unde aş fi acum, dacă n-aş fi ajuns la Moşuni. Poate în acest moment aş fi fost într-un bar plin de fum, având în faţă un pahar de băutură şi alături nişte oameni pe care i-aş fi considerat prieteni, dar care m-ar fi lăsat baltă la primul necaz. Dumnezeu m-a ferit de aşa ceva. De aceea, am crezut de cuviinţă ca şi tu, cititorule, să afli despre acest loc. Şi să decizi dacă, din curiozitate sau din credinţă, vrei să faci un drum până la Moşuni şi să vezi cu ochii tăi lucrurile ce se petrec acolo. Alegerea îţi aparţine, dar trebuie să ţii cont de faptul că, după cum spune Părintele Cristian, Dumnezeu te cheamă o singură dată. Nu-L refuza.
Lăudat să fie Iisus!