|
RÂNDUNICA Într-un timp, o rândunică Avea-n cuibu-i şapte pui Şi privea la ei sărmana Ca la chipul soarelui. De cu zori pornea săgeată, Căutând pe deal, pe văi Hrană pentru puii săi. Şi-n iubire, nu o dată, S-a culcat ea nemâncată, Dar destul de fericită Că nu s-a-ntâmplat nicicând Dintre pui s-adoarmă unul Ars de sete sau flămând. Nici n-a fost mai mândră mamă Decât ea-ntre rândunici Când văzu-ntr-o zi că puii Se făcuseră voinici. Şi n-a mai avut odihnă Nici cât ai clipi sub soare Până când, pe fiecare Pui nu l-a-nvăţat să zboare! Dar când toţi puteau să plece Încotro voiau sub slavă Rândunica istovită A căzut sub cuib bolnavă. Şi cu ochii plini de lacrimi Ţintă-n ochii fiecui Zise celor şapte pui: Dragi mamii, eu de-aseară Simt în inimă un cui. Aripile rău mă dor Şi nici vorbă să mai zbor. Până azi avui putere Oricât aţi avut nevoi, Să găsesc într-una hrană pentru voi Astăzi, fiindcă sunt bolnavă Dragii mamei se cuvine Mari cum v-aţi făcut măicuţă Să-ngrijiţi şi voi de mine. Şi ca nimeni dintre pui-mi Să nu simtă că mi-e rob Fiecare să-mi aduceţi Zilnic, numai câte-un bob. Ale voastre şapte boabe Milostive, mă vor ţine Până când va voi Domnul Să mă facă iarăşi bine. Ascultând cuvântul mamei Au plecat cei şapte pui Şi-au adus vreo şapte zile Fiecare bobul lui. Mai departe însă puii, Beţi de-al slăvilor înalt Fiecare având nădejdea Că-i va duce celălalt, N-a mai dus nici unul bobul Şi uitata mucenică A murit atunci de foame Cea mai sfântă rândunică. Şi-a rămas de-atunci povestea Tristă, neluată-n seamă Orişicui ai vrea s-o spui, Că o mamă îşi hrăneşte Şapte, opt sau zece pui. Însă zece pui adesea Nu pot toţi hrăni o mamă! |